joi, 29 decembrie 2011

Epilogul Crăciunului

Crăciunul.
Încă un lucru tăiat de pe lista ei cu "Momente în care zâmbesc". Mai era doar un singur moment care încă rezista. 30 decembrie. Ziua în care îi spusese prima dată că o iubeşte. Dar era mâine... şi el nu mai era. Nu mai era un moment fericit. 

"Ce trist e acum că a trecut Crăciunul..." se gândea ea, sprinjinindu-se cu spatele de uşă în timp ce aluneca încet în jos. Acum mâinile ei atingeau mocheta gri şi uzată. "Ce frig e aici. Ar trebui să mă ridic."
Făcu un mic efort să se ridice... "Mai stau puţin. E atât de liniştit."
Stătea şi privea încăperea de 7 pe 7 metri, care îi părea atât de uriaşă acum. Iar ea... era atât de mică şi neajutorată. Afară era o vreme atât de mohorâtă. Parcă toate vroiau să intre în antiteză cu ceea ce era anul trecut în această vreme. Anul trecut... "Oh, da..." zise ea încet, şi o lacrimă îi curgea din ochiul stâng.
"Dispari! " îi urlă ea în şoaptă... şi lacrima o luă la fugă în jos, pe obrazul ei. Acum nu mai era... era din nou doar ea.
Knock, knock.
"Haide să mănânci, Sore."
"Nu mi-e foame. Pleacă!" veni răspunsul.
Şi apoi se ghemui în faţa uşii şi privea pe geam.
"Cum plouă... anul trecut ningea. Ce întuneric e; anul trecut era plin de luminiţe. Ce singură sunt acum... anul trecut..." şi se opri. Îşi făcea mai mult rău.
"Sore, lasă-mă să intru. Ce e cu tine?" o întrebă mama ei de partea cealaltă a uşii vechi din lemn.
"Nu am nimic. Mi-e doar frig."
"Te doare ceva?"
" Da... mă doare foarte tare. Inima mă doare."

vineri, 23 decembrie 2011

Scrisoare către liceeni

                                                      Câtă dreptate poate avea omul ăsta.

marți, 20 decembrie 2011

Today I don't feel like doing anything

Plâng, râd, zâmbesc, toate la un loc... şi nu e uşor.
Cred că am mai zis asta de câteva ori în posturile mele, dar ştii... chiar vreau să fiu şi eu fericită măcar o dată. Dar nu... cineva ţine neaparat ca eu să merg din rău în mai rău.
Aş vrea să zic că viaţa e frumoasă, plină de floricele, ponei şi unicorni, dar, din păcate realitatea e alta. Puţinul raţionament pe care îl am mă face să realizez că viaţa e infectă. Cel puţin a mea...
Şi da, m-am oprit. Trebuie să îmi scot SPACE-ul că a intrat înăuntru. Mda... nici tastatura nu mă mai ajută.
Am zis despre mine... acum el.
El... continuă să îmi trimită mesaje. Unul după altul. Viaţa e atât de ironică. Şi el... parcă vrea să îmi facă mai mult rău. Ca şi cum nu ar fi de ajuns că mă chinui în fiecare zi să îl uit...
M-am săturat de tot şi toate. Dar bine că vine vacanţa. O să dorm în majoritatea timpului, şi probabil îmi va fi mai bine...
Cine ştie.

Şi da, ştiu că azi v-am dezamăgit cu postul ăsta de rahat, dar asta simt... azi nu am chef de povestioare, nici de chestii artistice, nici de nimic.
Azi nu am imaginaţie!

joi, 8 decembrie 2011

Just a bad day

Şi da... azi eu una dintre "zilele acelea" . Una dintre zilele în care plouă şi în care trebuie să învăţ la biologie ca să nu rămân corigentă. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, profii se pare că au ţinut neaparat să avem ce face acasă aşa că am o grămaaaaadă de teme de făcut.
Şi azi dacă nu dau într-un fel sau altul afară tot, o să explodez, şi atunci când explodez e rău. Ştiţi voi...depresie, lacrimi diseperare... etc.
Şi aş vrea ca azi el să se simtă bine. Măcar el. Poate aşa m-ar putea face şi pe mine să mai zâmbesc, aşa cum face de obicei. Ar putea să îmi cânte şi să stăm să vorbim la telefon până noaptea târziu aşa cum am făcut-o de multe ori. Să îi pot spune că mă simt rău, să îi spun că nu vreau să îl văd aşa, că vreau să zâmbească. Zâmbetul lui e singurul lucru care mai îmi calmează depresia asta continuă. Vreau să nu mă pot trezi dimineaţa pentru că vorbisem cu el până târziu. Dar se pare că azi nu.
Şi totuşi vreau să redevină el motivul pentru care zâmbesc, pentru care mă trezesc dimineaţa şi pentru care adorm seara. Vreau să ştie că e important, că o zi fără el nu există, şi mai ales, vreau să ştie că eu, chiar dacă nu sunt acolo... voi fi tot timpul acolo. Vreau ca el să fie partea bună dintr-o zi proastă... dar nu.
Iar apoi... vine mâine. O altă zi... poate mai rea.

marți, 6 decembrie 2011

Miracle


Stă la geam şi priveşte cum micii pufi de nea acoperă totul. "Nimeni nu îi poate opri" gândi ea, ştergându-şi lacrima apărută în colţul ochiului drept. Apoi se aşeză pe divanul frumos aşezat în faţa geamului, chiar lângă şemineu. Lemnele mocneau, fiind singura sursă de lumină din casă, curentul fiind întrerupt din cauza vremii. Privea pe geam şi se minuna de măreţia fulgilor de nea. Îşi dorea să aibă măcar unul, să-l simtă. Se ridică şi deschise geamul. De afară veni un crivăţ necruţător şi rece. Întinse mâinile afară, şi aşteptă câteva secunde. În doar câteva momente, braţele îi erau albe si reci. Le băgă înapoi înăuntru, şi de frică să nu rănească nici măcar unul din micii fulguleţi care îşi făcuseră loc pe mâinile sale, lăsă geamul deschis. Se aşeză din nou pe divan şi stătea privindu-şi mâinile cum nu o mai făcuse până atunci. Mâinile ei începeau să fie ude, şi fără să apuce să îşi dea seama, fulgii deja se topiseră. Doar spiritul unui mic fulguleţ parcă se chinuia să rămână. Era o mică picătură de apă rămasă încă pe degetul ei. O  privea intens, când faţa e se oglindi în mica picătură de apă. Apoi la scurt timp, apăru şi el lângă ea... erau amândoi fericiţi fugind prin zăpadă. El o prinse de mână şi îi înghesui un bileţel micuţ în palmă, apoi dispăru. Un zgomot se aude... era uşa camerei ei. Ea zăcea pe divanul din faţa ferestrei larg deschise aproape îngheţată.
 - Draga mea, trezeşte-te! urlă disperată mama ei.
 - Stai liniştită... mă odihneam doar.
 - Ce e pe jos? Ţi-am mai spus să arunci mizeriile la coş.
 - Lasă, îl iau eu. Era un bileţel mic şi şifonat. Îl deschise grijulie.

     " Un simplu fulg de nea nu poate şti ce simţi, dar eu da... şi voi fi tot timpul acolo, nu contează sub ce formă. "  
-Mamă, mi-e frig. zise ea încet aşezându-se în pat şi închizând ochii.




joi, 1 decembrie 2011

Back to December

(For no reason, today my post it's going to be in English. Hope you'll still read it. )

 And we're back to December... old memories, other snowflakes falling in front of my eyes... but last year... last year it was different. Last year was my best December. You made me smile, you made me belive I can be whoever I want. And then... when January came, you just left. With no reason, and without saying goodbye.
 Today I'm back to December, and I can honestly say it's the worse day of the year for me...
 I wish I could go back to the last year's December. But I can't. The time's not waiting for me... it's going on and on. The time has no memories, like I do... the time doesn't cry for every single time someone doesn't care about it, like me. I guess I'm the silly one. The time has no fault. It just exists. And it passes fast just to help us forget faster.
 But what if I just can't forget? I keep remembering all those crazy times you made me laugh... all those wonderful times we look straight into each others eyes. I wish I could go back to those times...
 I wish I could go back to the time when I haven't even met you.
 But then I smile... I smile because I know it's a new December... maybe this year it will be different. Or maybe not. All I know, is I'm going to remember the last December all my life...
  And then January comes... maybe a new beggining... or maybe not.

luni, 28 noiembrie 2011

Worse than ever

Si da, trebuie sa ma descarc.
Trebuie sa plang acum. Mult... foarte mult.
Daca nu, o sa explodez.
Ma doare, plang, urlu, si nimic... nimic nu ma mai ajuta.
Ascult aceeasi melodie over and over again. Si nu ma pot opri. Cineva sa apese pe Stop.
Si pana maine e asa de mult.
Si noaptea asta o sa fie atat de lunga. Vechi amintiri, zambete... toate se pare ca s-au inteles sa se intoarca azi si sa ma dea peste cap. Si parca nimic nu ma ajuta acum... doar un singur lucru ar putea sa ma ajute acum, dar ce pacat ca e asa departe, si prea aproape, totusi.
Aproape un sul de servetele mototolite aruncate pe jos... cine o sa le stranga? Tu o sa ma ajuti? Nu...
Sa opreasca cineva vocile din capul meu care rad si urla. Opriti-le, va rog!
Am nevoie de liniste, vreau sa ma calmez... vreau ca lacrimile sa se opreasca din a curge.
Vreau sa rad, sa zambesc.... vreau un motiv sa traiesc. Vreau sa fii aici. Vreau sa imi spui doar ca esti cu mine... vreau doar sa iti pese putin.
E atat de greu?
Doare, doare atat de mult.Si e groaznic, oribil...
Ma simt groaznic si oribil...
Noapte buna, suferinta!

duminică, 27 noiembrie 2011

Te voi iubi mereu

Deschide ochii încet. Din nou erau umezi. Acelaşi vis, aceeaşi poveste. Se uită la ceas. 2:30. Se ridică încet şi stă pe marginea patului. E atât de mult până dimineaţă. Se mai aşează încă o dată în pat, închide ochii şi încearcă să adoarmă. Fără reuşită, însă. Se ridică, merge până la bucătărie si îşi ia un pahar cu lapte, apoi se întoarce în cameră, aprinde lampa, şi se aşează la birou. Ia caietul cu sclipici, pixul şi începe să scrie.
"Duminică, 27 noiembrie 2011
Nu am putut să adorm din nou. Gândul îmi stă tot la el. Doamne, de ce se întâmplă tot timpul aşa. Şi chiar când credeam că totul o să fie bine. Aş vrea să pot dormi şi eu măcar într-o noapte fără să mă trezesc plângând şi cu gândul la el. Oare lui îi pasă? Oare el ştie tot ce simt eu? Nu are de unde...
Încerc să adorm, dar amintirea lui nu mă lasă. Am în minte chipul lui angelic. Faţa-i zâmbitoare. Mă simt bine, iar apoi dintr-o dată, cad din nou în aceeaşi prăpastie, gândindu-mă că el nu o să fie niciodată al meu, că eu nu o să fiu niciodată cea la care se gândeşte, că eu nu o să fiu niciodată persoana care îi vine în minte atunci când ascultă o melodie de dragoste, că eu nu o să fiu niciodată motivul pentru care se trezeşte dimineaţa. Şi totuşi, îl iubesc. Mai mult decât cineva ar putea iubi pe altcineva vreodată şi aş vrea ca el să fie acum aici, să îmi spună că totul va fi bine, că el e lângă mine, că nu o să mă lase niciodată singură. Dar nu, el e departe... prea departe, şi totuşi pare atât de aproape. Întind mâna, dar nu îl pot ajunge... amintirea lui e prea vie încă.
Oare se uită şi el acum pe geam cum ninge şi se gândeşte la mine, aşa cum fac eu ? Nu... probabil doarme visând-o pe ea... oare mă va visa vreodată şi pe mine? Niciodată, probabil... "
Deja e ora 3...
Rupe o foaie din caiet, mâzgâleşte ceva pe ea, o împatureşte frumos, iar apoi se ridică, se aşează în pat, desface hârtia, o pune pe noptieră, şi închide ochii...
"Te voi iubi mereu."  scria cu litere aruncate în grabă pe foaie.

vineri, 25 noiembrie 2011

My sun

"Ce frumoasa e", isi spuse pentru a mia oara baiatul blond cu ochii verzi, privind-o din nou tinand in mana vesnicul caiet violet cu o steluta verde in colt."Oare ce ascund acele coperti?"se intreba in taina.
Era atat de ciudat sa o vada din nou la ora 5 dimineata zburdand prin gradina, desculta, si cu corpul curatit de roua diminetii. Parea atat de pura. Ajunsese chiar sa isi puna alarma in fiecare dimineata la ora 5 pentru a o putea privi de la fereastra doar pe ea, singura... la scoala era cu totul diferita. Cu totul schimbata, insa acolo, in intimitatea oferita de trandafirii rosii care se intindeau pana la balconul camerei ei, era atat de frumoasa, de cuminte...
Cata dezamagire cand o vazu intrand inauntru. Dar nu pleca, ramase acolo asteptand. Umbra ei aparuse la geamul de la etajul 1 din dreapta. Se imbraca pentru scoala. Desi ii vedea doar umbra, se simtea stanjenit gandindu-se la goliciunea ei...
Era deja ora 6... incepu si el sa se pregateasca de scoala.
"Buna dimineata, Erik." ii spuse cu o voce ragusita. Biata... o fi racit de la statul cu picioarele goale in iarba scaldata de roua diminetii.

"Buna dimineata, Aalyah" ii raspunse sfios.
Autobusul sosise in sfarsit. Era din nou plin, dar parca ulimele locuri ramasesera libere special pentru ei. Nu vroia sa stea langa ea, se temea ca poate ii va descoperi taina, ca poate va trebui sa vorbeasca cu ea, dar se simtea obligat sa se aseze. Ce ar fi spus ea daca nu ar fi facut-o?
Ea privea pe geamul aburit...
"Cat de frumos e afara, nu-i asa?" il intreba.
Cat de ciudata intrebare, cand afara erau doar 2 grade Celsius, iar cerul era cenusiu.
"Da." ii raspunse, fara sa isi dea seama de adevarata inemnatate a raspunsului sau.
"Soarele parca straluceste pentru prima data." ii spuse ea din nou.
Nu reusea sa gaseasca un raspuns afirmatiei date de Aalyah. Soare? Nu se zarea nici macar o raza slaba de soare dincolo de norii cenusii...
Autobusul opri. Ajunsera in sfarsit la scoala. Ea se ridica, dar scapa fara sa vrea caietul violet, el se apleca sa il ia, dar langa caiet se afla un biletel pe care scria "Erik-soarele meu".

marți, 22 noiembrie 2011

Reason to smile

Ahh, de cata vreme nu am mai scris.
Scoala, calculator stricat, teze si iar scoala. In sfarsit, I'm back.
A trecut ceva vreme de la ultimul post, deci mi-am mai pierdut si din indemanare...
Azi o sa incep printr-o intrebare pe care pe multi poate o sa va faca sa radeti.
Ti s-a intamplat vreodata sa te gandesti la o anumita persoana  si sa razi ca si un/o tampit/a fara sa iti dai seama de ce? Da... azi a fost una din zilele acelea la mine. Una din zilele in care m-am simtit absurd de fericita doar gandindu-ma la acel cineva al meu care ma face sa zambesc de ceva vreme incoace. Acel cineva care prin simplul fapt ca imi voorbeste, ma face sa ma simt importanta, prin simplul fapt ca ii pasa, ma face sa imi dau seama ca nu exist degeaba, prin simplul fapt ca are incredere in mine, ma face cea mai fericita din lume.




E motivul meu sa zambesc in fiecare zi, motivul pentru care rad, si motivul pentru care plang. E acea persoana cu care impart totul: fericire, tristete, deprimare... toate sentimentele posibile. Chiar si acum, cand scriu postul asta, ranjesc cu gura pana la urechi pentru ca scriu despre el. De ce scriu despre el? Pentru ca e important, si conteaza mult pentru mine. Deoarece ca sa nu il vad pe el suferind, as face orice.
De ce e asta primul post pe care l-am scris dupa atata vreme? Pentru ca e felul meu de a-i multumi pentru tot ce a facut si face pentru mine, pentru ca e printre putinii caruia chiar ii pasa, desi nu ma cunoaste si pentru ca ma face sa zambesc fara ca macar sa incerc.


P.S: I can't wait to see those brown eyes.

luni, 22 august 2011

Când visele devin realitate.

Se aşează pe scaunul de lângă geam. Stă acum şi se gândeşte... cât de frumos a fost. Parcă trăia un vis. Păcat că visele se termină repede. Priveşte stelele, şi îşi aduce aminte că numai cu o seară înainte făcea acelaşi lucru... dar era cu el. O ţinea strâns în braţe, ca şi cum nu ar fi vrut să îi mai dea drumul. O lacrimă i se prelimba pe obraz. 
 
 Îşi aduce aminte cum o luase prima dată în braţe, şi o sărută pe umărul ei dezgolit scăldat de razele soarelui. Se simţea iubită, frumoasă, şi-ar fi dorit ca acele momente să dureze o eternitate... nu s-ar fi plictisit niciodată.
 
 Banca veche de lângă felinarul cel tăcut era acum un loc cu atâtea amintiri. O ultimă îmbrăţişare, şi totul se termină la fel de repede cum începu.
 
 Acum îi părea rău... că era atât de departe, dar totuşi aproape, că el nu mai era acolo să o strângă în braţe şi să îi spună că e frumoasă.
 
 Curioasă, îl întrebă de ce e frumoasă?
 
 El îi răspunse încet "Pentru că Dumnezeu nu face greşeli". Vorbele acestea veneau din gura băiatului la care avea să se gândească multă vreme de acum încolo. Poate îl va revedea, sau poate nu...
  Ştie doar că el va rămâne pentru totdeauna undeva acolo, în inima ei...
 
 Se întinde în pat. "Mulţumesc pentru tot", iar apoi închide ochii...

miercuri, 17 august 2011

O iubire de o vară...

Ador vara.Zilele acelea interminabile,nopţile albe,râsetele,statul pe stradă până târziu,sentimentul acela că te îndrăgosteşti din nou pentru prima dată.Toate acestea fac din vară cea mai frumoasă perioadă a anului.
 La asta se gândea băiatul blond şi cu ochi albaştri,în timp ce o lacrimă îi atârna de colţul ochiului.Ştia că nu mai e mult şi toate acestea se vor sfârşi.Ea trebuia să plece din nou în ţara ei,Germania.Băiatul blond începe să îşi aducă aminte de prima dată când o văzuse.Avea părul blond şi creţ.Nişte bucle perfecte îi atârnau uşor pe umeri.Ochii verzi şi buzele roşii.Pielea ei albă ca zăpada îi dădea o inocenţă nepământeasca.Aflase că venise acolo doar la bunici în vacanţă.Mai ştia că o cheamă Johanna.Ce nume frumos.
 În următoarele zile începu să o urmărească.Trebuia neapărat să o cunoască.Observă că venea zilnic pe la ora 7 seara,şi se aşeza pe ultima bancă din parc. 
 După mai multe seri în care o urmărise cum se aşeza acaolo şi începea să citească,îşi făcu în sfârşit curaj şi se aşeză lângă ea.Johanna îl observă,dar nu spuse nimic.Continuă să citească din cartea cu coperţi violet.Nu părea deranjată în vreun fel de prezenţa tânărului.După mai mult momente de linişte,acesta îi întinse mâna tremurândă,şi rosti cu glas încet "Felix".Ea tăcu.După două minute lungi,îi întinse şi ea mâna spunându-i într-o engleză stâlcită "Johanna,nice to meet you.I don't speak English very well".Vai,dar cum de nu îşi dădu seama după nume că nu era din Anglia.
 Au urmat săptămâni în care cei doi se întâlneau în fiecare seară în parc.Într-una din seri,fata îi spuse "Eu o să plec când se termină vara". "Nu te gândi la asta acum",îi răspunse Felix. 
 Acum,aducându-şi aminte de acele cuvinte,şi-ar fi dorit să le fi dat mai mult importanţă atunci.Îi părea rău... 
 Îşi aduse aminte de primul "Te iubesc" pe care i-l spuse atât de stâlcit.Dar el adora imperfecţiunea ei.
 Dar totul avea să se termine. "Şi ce repede a trecut vara",se gândea. 
 Deschise geamul,şi o văzu urcând în maşină.Dincolo de geamul fumuriu,Felix putu observa ochii ei verzi privindu-l.Avea să fie ultima dată când o făceau.Şi oricât şi-ar fi dorit,nu a putut merge să îşi ia rămas bun de la ea.O lacrimă îi curge pe faţă. 
 Maşina porneşte.Trece o jumătate de oră,şi băiatul se gândeşte să o sune pentru a-şi cere scuze că nu şi-a luat rămas bun.În locul vocii ei suave,Felix aude vocea unui bărbat "Sunteţi rudă cu victima?".Felix încremeni. "Care victimă?".Vocea bărbatului îi răspunse "A avut loc un accident.O fata de aproximativ 16 ani a murit".
 Lacrimile încep să îi curgă şiroi pe faţă,şi-ar fi dorit să îşi fi luat măcar rămas bun.Prea târziu însă...
 Deschide geamul,şi înainte să sară,spune un ultim "Te iubesc".
 Totul a fost doar o iubire de o vară...

duminică, 7 august 2011

Welcome to reality

M-am încăpăţânat să cred că speranţa moare ultima. Şi mi-am dat seama că a fost cea mai mare greşeală pe care puteam să o fac. Mi-am dat seama că îmi făceam rău singură. Şi că sperăm în zadar la ceva ce ştiam de la bun început că nu o să se întâmple niciodată.
  Speranţa nu moare ultima. Speranţa moare atunci când îţi dai seama că lucrul pe care ţi-l doreşti cel mai tare, e irealizabil. Când îţi dai seama că oricât ţi-ai dori tu, şi ai spera, pur şi simplu nu se va inampla.
 Şi da, poate te doare, plângi, suferi... dar trebuie să îţi dai seama că toate astea nu vor ajuta cu nimic. Absolut nimic.
 M-am încăpăţânat să visez la ce ar putea să fie, m-am încăpăţânat să mă mint singură. Şi nu am făcut altceva decât să prelungesc agonia asta în care mă aflam. Şi încă mă aflu...
 Dar o persoană foarte dragă mie mi-a dat cel mai bun sfat pe care mi-l putea da cineva vreodată. M-a făcut să realizez că deşi doare, nu pot să sper ca visele mele să se împlinească. Trebuie să fiu realistă.
 Şi de acum înainte nu voi mai aştepta nimic. N-am să mai sper, n-am să mai visez, n-am să mai sufăr, şi n-am să mai plâng.
 Este singura cale să uit de tot ce mă doare atât de tare.
 E timpul să spun "Adio, iubire!"
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 "BUT YOU HAD TO GO YOUR WAY, AND THAT ROAD WAS NOT FOR ME..."

vineri, 5 august 2011

De ziua ta.

 

Sorina,
o să încep prin a-ţi spune la mulţi ani într-o zi atât de specială pentru tine.
Îmi pare rău că nu o să pot fi acolo, dar compensăm noi când începe şcoala ;;).
Ai 15 ani. 15, mă, 15.
8 ani din viaţă ţi i-ai pierdut cu mine. Pe restu' jucându-te cu lopăţica în nisip, cred.
Postarea asta e ca şi un fel de cadou anticipat înainte să înceapă şcoala. The true gift is coming:)).
Acum o să te poţi uita şi tu la filme din alea peste 15 ani. Eşti ca şi majoră :>.
Îţi doresc să ai o zi frumoasă, sanantate, şi să trăieşti mulţi mulţi ani de acum încolo.
Te iubesc.

LA MULŢI ANI!


                                                                                              Cu drag,

                                                                           Văcuţa Cici [aka Pepeniţă Lebenita] 

miercuri, 3 august 2011

Hero

De 2 zile încoace ascult încontinuu Enrique Iglesias- Hero. Pur şi simplu m-a fascinat melodia asta. Versurile m-au atins profund...
Păcat că în realitate nu există idealul acela de "băiat perfect" , care ar fi în stare să îşi dea viaţa pentru persoana pe care o iubeşte, care ar plânge împreună cu ea... păcat că noi trăim realitatea.
Deşi e atât de bine să visezi pentru câteva minute...
Cât de frumos trebuie să fie să ai pe cineva atât de "perfect" alături de tine... cât de frumos, dar totuşi, atât de imposibil...
 Şi iar devin melancolică, dar pur şi simplu m-am îndrăgostit de melodia aceasta. Poate pentru că mă face să mă gândesc la tine, sau poate pur şi simplu fără motiv... dar ce mai contează? Tu nu ai fost, nu eşti, şi nu vei fi "hero-ul" meu. Niciodată!



 

vineri, 29 iulie 2011

Pentru ea ♥.



•Gabi: Mohaha >:).Asa fac...Sau ii pun si lui punga ca in caz ca are emotii sa faca acolo. 
Mădălina :] : Lui de ce i-o legi? 
•Gabi: De ceva.>:)
•Gabi: Stii tu ce. :>
Mădălina :] : =)) Ioiii, voiam io sa zic, da paream prea perversa :)).
•Gabi.: Dee puturica. =))
Mădălina :] : =)):)) 
•Gabi.: Amu o trecut o groaza de capre pe langa casa mea. >:P
•Gabi: :))
 Mădălina :]: =))
•Gabi. : Imi mancau florile din fata casei.Capre imputite ce is. :))
•Gabi. : Caprele is ca si oamenii din parlament doar ca ele mananca flori si nu bani.>:) :))
Mădălina :]: =)))

Ea e Gabi. Fata aia atât de nebună, pe care o ador. Fata aia căreia pot să îi spun orice, deoarece ştiu că nu o să mă judece. Fata aia care seamănă cu o văcuţă animalică cu ugeru' defect :)). E fata aia pe care pur şi simplu o iubesc pentru cine e, pentru tot ceea ce a făcut pentru mine. Pentru că a fost acolo când nimeni altcineva nu a fost, pentru că m-a sfătuit atunci când aveam mai mare nevoie de un sfat, pentru că mi-a spus că totul va fi bine, atunci când nu mai aveam nicio speranţă.  
 Şi pentru toate astea vreau să îi mulţumesc. Pentru fiecare dată când am fugit de la atletism, şi râdeam de fericire că nu mai trebuia să alergăm 30 de ture de teren. Pentru că râdeam o pauză întreagă cu ea fără să ne oprim. Pentru că deşi e atât de mică, e foarte bună la baschet. 
 Simplul fapt că ea îmi zâmbeşte, mă calmează atunci când sunt tristă. Nu am nevoie să îmi spună nimic. Acel banal zâmbet spune totul. 
 O să îmi fie atât de dor de toate pauzele alea în care bârfeam despre orice vedeam. O să îmi fie dor să ne plimbăm prin gene şi să râdem fără vreun motiv anume.  
 Dar mai sunt doi ani... şi iar o să râdem ca şi cretinele împreună.  
 Şi toate astea pentru că ea e văcuţa mea dragă şi o iubesc foarte foarte tare. 


                       

  
 Dragă fiinţă pe care o iubesc, 
 vreau să îţi mulţumesc pentru fiecare încurajare, fiecare zâmbet, fiecare îmbrăţişare, fiecare prostie făcută împreună, fiecare pauză pierdută pe teren... vreau să îţi mulţumesc pentru că ai fost acolo în toate aceste momente, şi poate în multe altele de care nu îmi aduc aminte acum. 
 Prin toate acestea mi-ai demonstrat că tu eşti o prietenă adevărată; prin toate acestea m-ai făcut să te iubesc, şi respect. 
 Şi vreau să îţi promit că, deşi nu vom mai fi în aceeaşi şcoală de la toamnă, eu nu te voi uita, şi te voi vizita de câte ori voi avea ocazia, pentru că tu meriţi asta. 
 Şi ştiu că scrisoarea asta e nimic pe lângă ceea ce meriţi tu cu adevărat de la mine. E doar o mică parte din ceea ce eu îţi datorez, pentru fiecare lacrimă vărsată împreună la calorifer. 
 Nu o să uit momentele alea niciodată. Aşa cum nu te voi uită nici pe tine. 
 Aş scrie mai mult, doar că imediat or să mă pufnească lacrimile, şi nu vreau... 
 Te iubesc. 
  
                                                                                                  Cu drag, 
                                                                                     Prietena ta care te iubeşte. 


marți, 26 iulie 2011

Bad mood.


 Mda... se pare că a dat pesimismul peste mine azi. Pe lângă că m-am trezit pe la 1, nu ştiu sincer cum de am dormit atât-de obicei nu dorm mai mult de 12- găsesc un bilet pe noptieră pe care scria "Să faci curat.".Oh, da, cum să nu. Fac o inspecţie prin casă. Arunc şi eu hainele pe un scaun, dau puţin cu mătura pe ici pe colo, praful, deschid geamul, şi ajunge. Apoi deschid calculatorul. Wow, iar face figuri, ce noutate. Când în sfârşit s-a hotărât şi el să meargă, intru pe Goagăl, şi apoi direct pe Facebook. Mda... 37 de notificări. Şi nu intrasem pe facebook numai de câteva ore.  
 Apoi intru şi pe Barn Buddy, că de... să nu îmi fure ăia din flori, că nu mai avea câinele de mâncare. Apoi începe soră-mea să se plângă că îi e foame. Ok, îi prăjesc nişte cartofi, ca de obicei, că altceva nu prea ştiu să fac, şi apoi mă pun iar la calculator. 
 Nimeni cu care să mai pierd vremea pe mess. Ce s-o fi întâmplat cu toţi azi? 
 Apoi îmi aduc aminte de blog. Nu intrasem de vreo 3 zile pe el. Şi neavând ce face, mă apuc să citesc postările mai vechi. Ghiciţi de ce mi-am dat seama... blogu' meu sucks. E plin de siropăieli, şi tot felul de dulcegării. Cine m-o fi pus să scriu toate postările astea de rahat? Ce o fi fost în capu' meu? Clar nu eram lucidă în momentele alea... în fine. Citesc vreo 2-3 posturi şi încep să mă satur când văd ce aberaţii scriam pe acolo. Încep să mă gândesc ce or fi îndurat cei care au avut curajul să intre pe tărâmul ăsta să citească toate aiurelile alea. Zici că nu eu le-am scris, ci a intrat Domnul Drăgălăşenie în mine şi m-a pus să le scriu. 
 Whatever. Mai spăl vasele pe acolo, când vine în sfârşit şi mami acasă. Ce vreme de rahat... începe să îmi fie frig, deci merg să îmi iau o bluză groasă pe mine. Ahh, ce bine. Moale şi caldă. Mă pun la PC, şi încep să scriu pentru blog... 
 Urăsc zilele astea... 

vineri, 22 iulie 2011

Scrisoare pentru tine


 Dragă TU,  
 ştiu că e aiurea să te gândeşti că m-am apucat să îţi scriu o scrisoare care, evident, nu va ajunge niciodată la tine. Totuşi, dacă citeşti vreodată scrisoarea asta, şi te hotărăşti să îmi vorbeşti, te rog explică-mi: 
 De ce nu ţi-a păsat niciodată de ceea ce simţeam eu? De ce m-ai dispreţuit în halul ăsta? De ce nu ţi-ai dat seama?De ce mi-ai zâmbit? De ce m-ai privit? De ce mi-ai vorbit? De ce m-ai salutat? De ce ai râs la glumele mele? De ce m-ai îmbrăţişat? De ce ai încercat să mă faci să mă simt mai bine, atunci când mă simţeam rău? De ce? 
 De ce îmi faci atât rău? De ce te uiţi în ochii mei doar câteva secunde, şi apoi întorci capul? 
 Tot timpul mi-am dorit să îţi spun în faţă tot ceea ce simt, ce mă frământă, ce mă doare, ce nu mă lasă să adorm seara, ce mă trezeşte dimineaţa devreme. Nu am avut curajul... mă gândeam că oricum nu ţi-ar păsa  de toate astea, că toate astea înseamnă nimic pentru tine. Şi chiar dacă trăiesc cu ele pe suflet, acum mă simt bine că nu ţi-am spus nimic... 
 Deşi au fost momente când simţeam o nevoie atât de mare să îţi reproşez toate astea, să urlu în gura mare... dar nu, aş fi părut slabă în faţa ta... 
 Nici acum nu îmi pot explica unele gesturi pe care le-ai făcut... cum nu îmi pot explica nici eu unele momente în care parcă nu eram eu, parcă fiinţa mea ar fi ieşit din corp, şi în locul ei era altcineva, diferit de mine. 
 Nu îmi pot explica de ce un simplu zâmbet de al tău mă făcea atât de fericită, de ce simplul fapt că vorbeam cu tine mă liniştea, mă făcea să mă gândesc la tine toată ziua, de ce tresăream de fiecare dată când îţi vedeam numele pe ecranul telefonului meu. Nu ştiu... sunt doaar nişte lucruri simple, care altă dată pentru mine însemnau totul. 
 Dar nu şi acum...am hotărât să dau la o parte totul. Lacrimi, zâmbete, cuvinte, fapte, priviri, tot... tot ceea ce îmi aduce aminte de tine. 
 Am hotărât să uit de tot şi de toate. Să merg mai departe, să las în urmă tot ce a fost. Tot ceea ce a fost, şi mi-a fost atât de drag... 
 Încă te iubesc, nu pot să mint, deşi mi-aş dori să pot să urlu în gura mare că nu te mai iubesc, nu pot. Mi s-ar părea imoral să mint în halul ăsta despre ceea ce simt pentru tine... te iubesc. Şi chiar dacă ştiu tot ceea ce mi-ai făcut, nu mă miră... ar fi absurd să spun că mi-a trecut. O iubire nu trece peste noapte... o iubire te frământă luni, poate ani... poate pentru totdeauna.... nu şi în cazul meu. O să te uit cât mai repede. Promit. Eşti fericit? O să poţi sta şi tu în sfârşit liniştit. Nu o să te mai bată nimeni la cap cu mesaje, nu mai ai de ce să te simţi vinovat. Poţi să stai liniştit. În câteva săptămâni promit că o să uit chiar că te-am iubit vreodată... 
 De ce fac toate astea? Pentru că m-am săturat... vreau să te las în pace. Să faci ce vrei... nu vreau să rămânem nici măcar prieteni, pentru că un prieten nu face ce ai făcut tu. Nu vreau să fim prieteni, şi să îmi ceri din nou sfaturi. Aş părea ipocrită. Şi nu vreau să mă prefac, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru că totul o să rămână viu în mintea şi în inima mea. 
 Şi chiar dacă poate ar trebui să uit tot ceea ce e legat de tine, ştiu că dacă cineva mă va întreba peste câţiva ani cine eşti tu, îi voi spune: "El a fost marea mea dragoste". Tot timpul vei rămâne o persoană foarte importantă pentru mine, nu sunt sigură că şi eu pentru tine... 
 Dar se mai întâmplă... nu tot timpul totul e cum ne dorim. 
 Şi nu îmi pare rău de nimic din ce spun sau fac acum... ştiu că totul se întâmplă cu un motiv.  
 Ştii... "Maybe I`ll even laugh about it someday... but not today". Încă rana e deschisă, dar cu câteva filme bune, un scaun confortabil, şi nişte popcorn, o să se vindece tot. 
 Şi cred că m-am lungit puţin cam mult... dar era necesar. Şi revin la primele fraze ale scrisorii... dacă vreodată vei citi asta, şi vei vrea să îmi vorbeşti, o să am nevoie să îmi explici tot... 
 Şi acum închei, prin a-ţi spune că mă bucur foarte tare că te-am cunoscut. Ba chiar mă simt norocoasă, doar că unele lucruri trebuie să se termine până la urmă... asta este. 
  
  
                                                                                                        Cu drag, 
                                                                                                           Eu ...




                                                                                                                                                     ..

joi, 21 iulie 2011

L'invitation à la valse.


 Azi am terminat de citit "Invitaţia la vals" de Mihail Drumeş. Una dintre cele mai frumoase cărţi pe care am citit-o. 
 Totuşi, nu mi-a venit să cred felul în care s-a terminat. Atât de trist, şi totuşi atât de necesar. Speram la un final fericit, dar parcă poveste nu cerea acest lucru. Şi totuşi... atât de tragic. 
 Pe tot parcursul cărţii am trăit aceleaşi sentimente pe care le-au trăit şi personajele, aceleaşi emoţii, stări sufleteşti... 
 Cine ar fi crezut că un băiat precum Tudor avea să se îndrăgostească de o fată precum Mihaela? Când am ajuns la partea în care acesta o cunoscuse, mă gândeam că va face exact cum făcuse cu celelalte fete... 
 Dar nu... insistenţa sa m-a uimit... la fel şi statornicia ei în a nu-i răspunde la niciuna dintre scrisori. Chiar credeam la un moment dat că nu îi va răspunde, şi totul se va termina aşa... deşi speram, la fel cum spera şi Tudor că îi va răspunde. Aşa şi a fost... cât de fericită am fost să citesc că i-a răspuns... 
 Acum aveam o motivaţie să termin acea carte. Deşi la început mi se părea puţin plictisitoare, şi mă gândeam că o să o abandonez, la fel cum făcusem cu multe alte cărţi după primele 3-4 pagini. 
 Dar nu a fost aşa... 
 Câte urcuşuri şi coborâşuri a avut povestea. Şi totul ca să se termine atât de nefast. 
 Cum spunea Mihaela în scrisoarea ei de adio... "Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să îi sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ce-ţi oferă." Cât de adevărat... 
 Deşi nu credeam, am fost satisfăcută când am terminat de citit cartea. Eram satisfăcută de felul în care se terminase. Ştiu că o să sune ciudat, dar nu i-aş fi găsit un final mai bun. Ar fi fost prea banal ca cei doi să se împace, şi să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. 
 Totuşi, după ce am terminat-o, am stat câteva momente şi m-am uitat la ultima pagină a cărţii, care era scrisă doar pe jumătate... am stat puţin şi m-am gândit. Am încercat să mă identific în această carte... nu am reuşit. Mi-am dat seamă că tu nu meriţi ce a făcut Mihaela pentru Tudor. Nici măcar o părticică din sacrificiul pe care l-a făcut ea. Tu nu eşti Tudor... 
 Tu eşti tu... dar nu contează. 
 Mă gândeam ce carte o să citesc în continuare...  
 Cred că ştim amândoi care o să fie aceea... 

marți, 19 iulie 2011

Vise spulberate.


 Nu găsesc cuvinte care să îmi descrie în momentul ăsta starea pe care o am. Mă simt mizerabilă, infectă... mă simt ca şi cum aş fi ultimul om de pe planetă. Aş vrea să nu fi trăit ziua asta. 
 Sunt dezamăgită, dar în acelaşi timp parcă mă aşteptam la aşa ceva. 
 Ştiam că va veni şi ziua asta. Chiar dacă nu eu, cineva din subconştientul meu ştia că ziua asta va veni. Deşi speram că va întârzia să apară. Dar nu... a venit ca un fulger. Dintr-o dată. Fără să încerce să mă pregătească puţin de ceea ce avea să se întâmple. Să mă aline puţin... 
 Şi în câteva minute, toate speranţele şi iluziile construite în câteva luni, s-au dus pur şi simplu pe apa sâmbetei. Nici măcar nu şi-au luat la revedere... câtă impoliteţe. 
 Dar oare de ce încerc să maschez ceea ce simt? E foarte clar că am o stare din aia că aş putea plânge toată ziua fără să mă opresc. 
 E foarte clar că totul e schimbat. Totul. Tu, eu... noi. 
 Şi tot ce voiam era să am şi eu un motiv să zâmbesc... doar atât. 
 Aş vrea să te urăsc în momentul ăsta... după câte ai făcut, altcineva în locul meu ar fi uitat şi că exişti. Dar eu nu pot... încă mă gândesc la acele vise pe care le aveam. Speram să devină într-o zi realitate. Dar se pare că nu a fost să fie... nici de data asta. 
 Şi m-am săturat de tot... de lacrimi, tristeţe, suferinţă, întuneric... de tot. Aş vrea să le pot şterge cu buretele... la fel cum aş vrea să pot şterge amintirea ta. Sau măcar să şterg momentul în care te-am cunoscut. Viaţa mea ar fi fost mult mai frumoasă acum. 
 Nu m-aş mai simţi atât de... cum să spun... dată la o parte. Da, asta e expresia. Mă simt dată la o parte. Din calea ta, din mintea ta, planurile tale... mă simt dată la o parte de tine. 
 Şi totuşi sper... sper că mâine va fi o zi mai bună. Aştept să treacă azi. 
 Poate mâine o să fiu mai bine... poate. 

vineri, 15 iulie 2011

Iubirea.


Îţi mulţumesc că m-ai făcut să îmi dau seama ce înseamnă că adevărat iubirea.E pur şi simplu uimitor. 
 Câteva rânduri mi-au fost de ajuns să îmi dau seama ce înseamnă cu adevărat sentimentul acela pe care noi îl numim IUBIRE.Iubirea adevărată. 
  
 "Iubirea este forţa care transformă şi face Sufletul Lumii să fie mai bun.Când am pătruns în el pentru oară am crezut că era perfect.Apoi am văzut că era o oglindă a tuturor fiinţelor şi îşi avea războaiele şi patimile lui.Noi suntem aceia care hrănim Sufltul Lumii, iar pământul pe care trăim va fi mai bun sau mai rău după cum noi vom fi mai buni sau mai răi.Aici Intră în joc forţa iubirii, fiindcă atunci când iubim, vrem totdeauna să fim mai buni decât suntem." 
  Paulo Coelho- Alchimistul 


 E incredibil cum o carte poate schimba felul de a gândi al unei persoane.Felul în care este descrisă iubirea în acest fragment,e uimitor.Pur şi simplu m-a lăsat fără cuvinte. 
 În faţa acestor cuvinte,mă simt mică,fără replică.Nu aş putea contesta vreodată ceea ce scrie mai sus.E perfect de adevărat. 
  
 Mulţumesc,Mihai. 

Jurnalul unei adolescente.


"Joi,14 iulie 2011. 
 Seară.Ştii...ador seara.În sfârşit mă pot reculege după căldura dogoritoare de peste zi.Azi o să fiu mai romantică decât credeai că pot fi vreodată.Ştiu că nu cunoşti partea asta a mea...nu ştiu dacă îţi va plăcea,sau nu. 
 Te întrebi...te iubesc?Da,din toată inima,tot sufletul,şi din toată fiinţa mea.Poate asta e singura problemă.Dar te voi iubi pentru totdeauna,orice ar fi. 
 Te urăsc?Toată fiinţa mea şi-ar dori lucrul ăsta.Dar nu pot...sunt dependentă de iubirea pe care o simt pentru tine.E ca un drog.Mă face să visez,să cred că pot să zbor,iar apoi,când efectul s-a dus,să cad iar în prăpastia suferinţei.Dar mai am nevoie doar de o doză... 
 Voi fi acolo?Oricând şi tot timpul.Chiar dacă nu vei avea nevoie de mine,chiar dacă nu vei vrea să mă vezi,eu voi fi acolo.Ştiu că va veni ziua în care vei avea nevoie ca cineva să te ia de mână şi să îţi spună că totul va fi bine.Atunci voi fi acolo... 
 Ce îmi doresc?Nimic.Îmi e de ajuns să ştiu că tu exişti.Ăsta e singurul lucru pe care mi-l doresc.Nimic altceva.Existenţa ta e de ajuns.Tu eşti totul,şi nimic. 
 Ce fac acum? Plâng...nu ştiu de ce,dar plâng.Din nou. 
 Ai întrebat destule...e rândul meu acum. 
 De unde ai apărut? 
 Nu eşti aici să îmi răspunzi.Am să îmi răspund singură... 
 Ai apărut de nicăieri,din senin,ai apărut ca un curcubeu după ploaie,m-ai făcut să zâmbesc,şi apoi ai plecat la fel de repede precum ai venit.  
 Ce vrei de la mine? 
 E o întrebare la care nu îmi pot răspunde,o întrebare care mă macină,care mi-o pun zilnic,e în permanenţă în gândul meu.Doar tu ştii... 
 Ştiu...sunt o naivă.Îmi doresc în zadar lucruri care nu se vor întâmpla niciodată.Sunt iraţională,copilă,visătoare, şi cum mai vrei tu. 
 Dar...îmi doresc doar un singur lucru. 
 Să fii aici.Acum." 
  

marți, 12 iulie 2011

"Nimic nu va mai fi la fel..."



 Şi ştii?Nu scriu asta ca să încerc să te impresionez cu ceva,oricum ştiu că nu ar merge.O scriu pentru a încerca să mă simt mai bine. 
 Deşi nu cred că o să mă ajute foarte tare.Nu înţeleg cum s-a dus totul aşa...pur şi simplu.Fără niciun fel de regret.Cel puţin din partea ta.Eu regret foarte tare,dacă poate am greşit cu ceva,sau am făcut ceva că să ajungem aici. 
 Deşi nu pot să îmi dau seama ce.Ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit ar fi fost să fim aşa.Urăsc sentimentul ăsta. 
 Şi mai rău e că nu pot face nimic...nu pari deloc afectată de ce se întâmplă. 
 E groaznic să fim aşa.Tu erai una dintre singurele persoane căreia îi puteam spune anumite lucruri. 
 În tine puteam avea încredere.Şi cu ce rost?Când toate astea se duc,nimic nu le mai aduce înapoi. 
 Poate e în zadar să scriu.Nu contează... 
 Credeam că nimeni şi nimic nu ar fi putut strica ziua asta.Trebuia să fie perfectă.Dar apoi...pac! A venit dintr-o dată ca o ploaie de vară. 
 "Nimic nu va mai fi la fel"... 
 Atunci ce rost mai are?Ce rost mai am eu?Niciunul... 
 Aş vrea să nu fi trăit ziua asta... 


luni, 11 iulie 2011

Când realitatea nu mai tace.


Şi îmi vine greu să cred că s-a dus totul atât de repede.Şi ştiu că oricât mi-aş dori eu,nimic nu va mai fi ca înainte.Şi ştiu că nu ar fi trebuit...nu trebuia. 
 Şi când spun că aş vrea să am o maşină a timpului,o spun chiar pe bune.Aş schimba atâtea.Totul ar fi bine acum.Sau măcar să pot şterge memoria cuiva...dar ştiu că nu pot.Realitatea urlă cât poate de tare că astea se întâmplă doar în filme.Oare de ce mă urăşte atât de tare? 
 De ce nu mă lasă şi pe mine doar câteva clipe să visez? 
 În momentul asta mi-aş dori să fiu un om din ăla fără sentimente.Care nu iubeşte,dar nici nu suferă. 
 Dar nu...iar e acel ceva sau cineva care îmi şopteşte încet cât de frumos e să iubeşti.Dacă ar fi totul atât de uşor. 
 Aş vrea să fiu iar un copil.Un copil care plânge doar atunci când cade cu bicicleta.Un copil care poate visa toată ziua,fără să îl oprească nimeni. 
 Nu pot.Sunt doar o simplă adolescentă obsedată de blogul ăsta în care îmi împărtăşesc sentimentele cu nişte persoane care poate nici nu se obosesc să citească.Poate unii ar crede că sunt doar o persoană mediocră.Poate că da. 
 Dar nu am să mă schimb.Nu pot.Asta sunt eu... 
 Poate cei care citesc asta,şi nici nu mă cunosc,o să mă catalogheze drept o fraieră care stă toată ziua în casă şi plânge după ceva ce nu va avea niciodată.Ştiţi ceva?Nu sunteţi prea departe de adevăr. 
 Dar vă pasă?Să fim realişti...nu,nu vă pasă nici măcar cât negru sub unghie. 
 Poate alţii vor zice că sunt o prefăcută.Dacă stau şi sufăr toată ziua,cum se face că ei mă văd doar zâmbind. 
 Da...poate sunt şi prefăcută. 
 Dar nu îmi pasă,oricum.Societatea de azi se bazează doar pe aparenţe.Singurii care mă cunosc cu adevărat sunt acele persoane pe care le numesc "prieteni".Dar poate că nici ei nu mă cunosc foarte bine.Nici eu nu ştiu exact cine sunt,şi ce caut în lumea asta atât de crudă... 
 Dar chiar aş vrea să pot schimba ceva... 

Atunci când NU totul e roz...


        În ultimul timp aud multe persoane care spun că "Dacă am bani,pot avea orice." .Dar ce rost are să ai de toate,dacă atunci când eşti bolnav,nimic din toate acestea nu te pot vindeca?  
       Noi,oamenii,credem că trăim doar că să fim fericiţi,să avem de toate.Însă atunci când suntem supăraţi,trişti,sau suferim,considerăm că nu avem pentru ce trăi.  
       Nu ne dăm seama că totul e exact precum vremea.Dacă ar fi tot timpul soare,am muri de cald.Avem nevoie şi de puţină ploaie ca să ne răcorească.La fel şi cu lucrurile bune.Trebuie să mai şi plângem uneori. 
                                                 E cursul firesc al lucrurilor. 
       Atunci când avem necazuri,ne gândim "Ce,Doamne,am făcut că să merit asta?" Nu Dumnezeu e de vină pentru ceea ce ni se întâmplă. Supărările sunt doar o consecinţă a ceea ce facem. 
       Nu trebuie să îl învinuim pe Dumnezeu pentru aceste.El nu ne trimite aceste necazuri,nu sunt de la El.  
                                                           El doar le îngăduie. 
          Asta pentru a ne da seamă că ceea ce facem nu e tot timpul bine,şi trebuie să ne schimbăm. 
  
 P.S:Viaţa nu e tot timpul roz,şi trebuie să o acceptăm aşa cum e,pentru că a fi în viaţă este o binecuvântare.





marți, 5 iulie 2011


Bunu`,
asa cum iti spuneam eu.Nu prea stiu cum sa incep.Azi mi-am amintit ca nu mai esti,si mi-am dat seasma ca imi e foarte dor de tine.Vreau sa stii ca in momentul asta nu imi prea gasesc cuvintele.Oricum ar fi de prisos.Chiar daca a trecut aproape un an de cand nu mai esti aici sa imi pui mana pe umar,inca nu realizez ca ai plecat.Nu imi imaginam ca va fi asa fara tine...e totul atat de...gol.Imi e dor de zilele cand veneam de la scoala si tu erai prin curte.Erai atat de fericit sa ma vezi.Chiar daca trecusera doar cateva ore de seara trecuta,cand venisem la tine sa mai povestim.
Imi e atat de dor sa strigi "Puiutu`,hai pana la mine." Si veneam intr-un suflet.Stiam ca urma sa imi dai bani sa ma duc sa iti iau o bere fara alcool,si de restul... "Cumpara-ti ce vrei tu",imi spuneai. Imi e dor sa vin seara la tine sa povestim,si sa imi spui de cum era in armata.Ma fascinau acele povesti.
Unde esti acum cand am asa mare nevoie de tine?Visam la ziua cand o sa intru la liceu,si o sa vin fericita acasa sa iti spun ca am intrat.La cine o sa vin acum?Desigur,mai e si bunica.Dar nu e la fel.Nici ea nu mai e la fel de cand tu nu mai esti.Nu mai zambeste.
Dupa 6 luni in care nu ai zis absolut nimic,nu ai scos o vorba,a venit seara aia odioasa.Seara aia pe care mi-as fi dorit sa nu o fi trait vreodata.
9 septembrie 2010...era aproximativ ora 22:40.Aproape adormisem,iar sora mea se uita la tv,cand intra mami in camera.Tu erai la spital de vreo 2 saptamani deja.
C:Cum e bunu`?A sunat tati sa iti spuna?
Mami: Bunu`...
Intre timp ma trezisem si eu...
Eu:Cum e?
Mami:Bunu...a murit.
"A murit".Nu credeam ca o sa aud vreodata cuvintele astea spuse despre cineva din familia mea.
Cum sa mori?Tu?!Tu...tu erai persoana aia care credeam ca va trai pentru totdeauna.Ca niciodata nu ma va parasi.Tocmai tu.
Am izbucnit in plans,imediat ce am realizat ce insemnau cu adevarat acele doua cuvinte.
Nu imi venea sa cred pur si simplu.Apoi am intrebat-o cand o sa te pot vedea.Mi-a spus ca trebuie sa te aduca in noaptea asta.Dupa ce matusa mea,care din fericire e doctor,a reusit sa rezolve sa nu te duca la autopsie,ca sa te taie si sa iti faca cine stie ce,intr-un final,pe la ora 3 noaptea ai ajuns acasa.Eram ca intr-un film de groaza.Te-au scos cu targa din masina aia infecta,si te-au dus in casa.As fi vrut atat de mult sa te vad,dar nu am avut puterea si curajul sa intru in camera sa te vad asa.Voiam sa te tin minte asa cum erai.Lacrimile nu se mai opreau din a curge.Nu mai erai tu acolo sa ma calmezi,asa cum o faceai tot timpul.
Si nu mi-ai spus nimic inainte sa pleci.Nu ti-am auzit vocea timp de 6 luni,si nici nu aveam sa o mai aud dupa aceea.
Tin minte ca pe la 4 si ceva erai deja pus in sicriu.Atunci au inceput oamenii sa vina.Imi aduc aminte ca intrau in camera in care erai tu,si ieseau apoi si incepeau sa vorbeasca despre ce bun om ai fost.
Imi era teama sa intru acolo.Toata lumea fusese,numai eu nu.Era timpul...am intrat,si am vazut in ce mic loc te-au pus.Nu-mi venea sa cred ca tu,tu te aflai acolo.Nu imi imaginam ca o sa te vad vreodata asa.Bine ca era acoperit sicriul.
La inmormantare toata lumea plangea.Deja eram seaca.De la atata plans.Abia mai puteam varsa cate o lacrima cand preotul iti pomenea numele.Ma gandeam cu ce drept isi permite el sa iti spuna numele.Eram atat de revoltata atunci...eram pur si simplu deconectata,parca,de lumea asta.Nu stiam foarte bine ce se intampla in jurul meu.Tot ceea ce stiam era ca tu nu mai esti,si ca dupa ziua aia nu am sa te mai vad niciodata.
Acum...ca a trecut aproape un an,vreau sa stii ca imi e dor de tine,enorm.Rana s-a mai vindecat,dar de fiecare data cand imi aduc aminte de tine ,sangereaza din nou.
Mi-e foarte dor de tine.Te iubesc!


Rest in peace,grandpa.

I ♥ Romania!


 Astăzi am stat şi m-am gândit.Pur şi simplu m-am desprins pentru un sfert de oră de realitate.M-am gândit cum ar fi dacă am avea şi noi o ţară "ca afară" ,normală.Pentru că asta în care trăim nu se poate numi în niciun caz "normală".O ţară plină de flori,verdeaţă,o ţară în care omul să nu mai atenteze la ceea ce i-a oferit Dumnezeu. 
 Aş vrea o ţara în care termenul "corupţie" să ne fie străin;o ţară plină de zâmbete.O ţară în care omul să nu-şi facă griji de ce le va pune pe masă copiilor săi,să nu aibă grija zilei de mâine.O ţară în care fericirea să fie la ea acasă. 
 Aş vrea să pot merge în lume şi nu îmi fie ruşine să strig în gură mare "SUNT ROMÂN!".Aş vrea o ţară în care elevilor să nu le fie băgate tot felul de lucruri nefolositoare în cap,doar aşa de dragul de a le şti.Să pot merge în parc,şi să nu văd peste tot deşeuri aruncate oricunde,dar nu la gunoi.Aş vrea o Românie de vis. 
 "Mădă!Mădă!"E mama.Cred că trebuie să o ajut.Înapoi la realitate. 
 Să recunoaştem,trăim în România,şi asta ne ocupă tot timpul. 
  
 © All rights reserved to Nynna.  ©

luni, 4 iulie 2011

Vis...sau realitate?

 M-am gândit să scriu.Ce?Nu ştiu.Trebuie să scriu.Să scriu,să scriu şi iar să scriu.Te întrebi dacă mă ajută la ceva?Cred că da.Cred că mă ajută...să dau afară tot ce simt. 
 Nu ştiu cum se numeşte sentimentul ăla de ură,dragoste,şi suferinţă.Toate la un loc.Nu i-aş putea da un nume.Ştiu doar că e un sentiment groaznic.Mai bine aş avea o durere de cap din aceea cum am în zilele de vară când stau toată ziua la soare,decât să mă simt aşa. 
 Şi nu ştiu cum să scap de starea asta. 
 Ce o să fac acum?O să mă arunc în pat şi acele vise care mă macină vor reveni...Mă chinuie îngrozitor.Dar cred că acum sunt singurele care mă ajută.Datorită lor,pot avea pentru câteva fracţiuni de secundă tot ceea ce mi-am dorit. 
 Tot timpul vin pe rând.Primul este întotdeauna acel vis în care apari tu,mă strângi în braţe,şi îmi spui că totul o să fie bine.Din păcate e doar un vis... 
 Dar sunt nopţi când mă trezesc ,şi acel sentiment revine.Nu mai pot visa că eşti tu acolo să mă aperi.Parcă nu vrea să mai plece.Să mă lase în pace. 
 Mă trezesc şi stau.Sunt doar eu.Bine,eu şi întunericul din cameră.E linişte.Doar din când în când mai trece câte o maşină pe stradă. 
 Adorm abia spre dimineaţă.Mă trezesc pe la 12,şi deschid calculatorul.Click pe Microsoft Word,şi încep să scriu.Apoi dau "copy-paste" pe blog,şi  "Publică postare". 
 Eşti mulţumit acum?Ştii cum mă simt.
 Asta dacă te-ai obosit să citeşti. 
Totul e doar suferinţă...

joi, 30 iunie 2011

Muzica ♥.

 Muzica.O auzim,o fredonăm,practic face parte din viaţa noastră de zi cu zi. 
 Cum ar fi o zi fără muzică?Cum ar fi să te trezească telefonul dimineaţa doar cu vibraţii? 
 Monoton,nu?Dar dincolo de sunetele minunate fără de care nu am putea trăi,sunt nişte artişti la fel de minunaţi. 
 Poate vă mai aduceţi aminte de Animal X,3SE,Andre sau Valahia.Ce vremuri.Dar multe s-au schimbat.Toţi cei enumeraţi cântă acum doar muzică comercială,sau poate chiar s-au despărţit.Nimic din plăcere. 
 Nimeni nu mai îşi aduce aminte de vechile melodii care ne făceau sufletul să tresară de bucurie.Toată lumea e înnebunită după noile "apariţii".Acum fredonăm Ya BB şi Loca People.Nimic nu e cum era... 
 Dar nu v-aţi gândit că poate acei artişti pe care îi considerăm idolii noştri ar vrea să cânte şi altceva,doar că sunt influenţaţi de dorinţele noastre?Şi dorinţele lor?Cu ele cum rămâne? 
 Oare chiar vă plac genul ăsta de melodii?Vă place să îl auziţi toată ziua pe Guţă  lăudându-se câţi bani are şi câte femei mor după el? Nu vă daţi seama că tot ceea ce fac,fac pentru bani,şi nu ca să vă mulţumească pe voi? 
 Oare nu v-aţi săturat? 
 Adevărul este că trăim într-o lume manipulată de industria muzicală,şi numai noi putem schimba asta. 
  
  
  
 © All rights reserved to Mihai ©. 



miercuri, 29 iunie 2011

Ieri,azi,mâine...

 Odată...odată obişnuiam să fiu acea fată care ar fi plâns din orice,acea fată care mânca câte două acadele pe zi,acea fată care stătea toată ziua în faţa televizorului uitându-se la desene animate,acea fată care iubea zilele de vară,pentru că deşi nu ştia de noţiunea timpului sau ce e acela,îşi dădea seama că o zi de vară e mult mai lungă decât în una obişnuită.Odată...eram acea fată care rămânea fascinată de poveştile cu prinţi şi prinţese pe care doamna educatoare ni le citea la grădiniţă. 
 Odată...mă bucuram de primii fulgi de zăpadă căzuţi ca printr-o minune din cer iarna.Odată...stăteam o zi întreagă şi mă jucam cu zăpadă,şi chiar dacă abia îmi mai simţeam mâinile,refuzam categoric să intru în casă. 
 Odată...adoram atmosfera sărbătorilor,când împodobeam bradul împreună cu părinţii mei,cântam colinde,şi îl aşteptam pe Moşu`.Odată ştiam că iubire e sentimentul ăla pe care îl ai atunci când primeşti multe dulciuri.Odată,asociam suferinţa cu sentimentul ăla pe care îl aveam atunci când nu îmi cumpăra mama ce voiam. 
 Odată...am fost fascinată de cum reuşea mama să îmi citească toate poveştile alea...asta până am ajuns şi eu să învăţ să citesc.Stăteam toată ziua şi încercam să descifrez scurtele texte din abecedar,pentru ca a două zi să mă pot lăuda la şcoală că ştiu citi noua lecţie. 
 Odată...m-am simţit minunat atunci când am luat locul întâi la concursul de fugă,şi mă simţeam mândră că am întrecut-o pe cea mai bună din şcoală. 
 Odată,m-a speriat faţa profului de mate când l-am văzut prima dată...în clasa a 5 a.Odată...mă lăudăm la prieteni că am început să studiez franceză la şcoală şi ştiam spune "Je m'appelle...",deşi nu eram foarte sigură de ce înseamnă. 
 Odată...am fost în culmea fericirii când am fost lăudată de profa de romană că am reuşit să învăţ un rezumat de jumătate de pagină pe derost. 
 Odată...m-am simţit atât de importantă că aveam şi eu 5 persoane online pe mess,din care 4 erau mătuşile şi verişorii mei,iar a cincea...eram eu. 
 Odată,am stat o noapte întreagă să învăţ pentru primul meu examen...şi a două zi dimineaţă parcă uitasem tot.Odată...am fost atât de fericită să văd că am luat 7 la examen la materia de care mi-a fost tot timpul silă...matematica. 
 Acum...nu mai sunt ce am fost.M-am schimbat...pe dinafară.Înăuntru,undeva,ştiu că mai există acea persoană care eram odată... 
 S-au schimbat atâtea.Am iubit,am suferit,am plâns,de nervi,de fericire,de supărare...am zâmbit,am tresărit de fiecare dată când îl vedeam pe  "EL",am visat la ce  ar putea fi,am învăţat...am învăţat că nu tot timpul lucrurile sunt cum vreau eu,şi nu este nimic ce aş putea face în privinţa asta.Trebuie doar să merg înainte,să vreau,şi voi realiza. 
 În viitor...vreau să mă schimb,să învăţ să fiu indiferentă,să uit de oricine şi orice m-a făcut să sufăr.În viitor...vreau să fiu o procuroare de succes.Şi nu care ia mită. 
 În viitor vreau să fiu...ce am fost ODATĂ...