duminică, 7 august 2011

Welcome to reality

M-am încăpăţânat să cred că speranţa moare ultima. Şi mi-am dat seama că a fost cea mai mare greşeală pe care puteam să o fac. Mi-am dat seama că îmi făceam rău singură. Şi că sperăm în zadar la ceva ce ştiam de la bun început că nu o să se întâmple niciodată.
  Speranţa nu moare ultima. Speranţa moare atunci când îţi dai seama că lucrul pe care ţi-l doreşti cel mai tare, e irealizabil. Când îţi dai seama că oricât ţi-ai dori tu, şi ai spera, pur şi simplu nu se va inampla.
 Şi da, poate te doare, plângi, suferi... dar trebuie să îţi dai seama că toate astea nu vor ajuta cu nimic. Absolut nimic.
 M-am încăpăţânat să visez la ce ar putea să fie, m-am încăpăţânat să mă mint singură. Şi nu am făcut altceva decât să prelungesc agonia asta în care mă aflam. Şi încă mă aflu...
 Dar o persoană foarte dragă mie mi-a dat cel mai bun sfat pe care mi-l putea da cineva vreodată. M-a făcut să realizez că deşi doare, nu pot să sper ca visele mele să se împlinească. Trebuie să fiu realistă.
 Şi de acum înainte nu voi mai aştepta nimic. N-am să mai sper, n-am să mai visez, n-am să mai sufăr, şi n-am să mai plâng.
 Este singura cale să uit de tot ce mă doare atât de tare.
 E timpul să spun "Adio, iubire!"
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 "BUT YOU HAD TO GO YOUR WAY, AND THAT ROAD WAS NOT FOR ME..."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu