Bună, sunt eu, Dragostea.

Hihi.
Da, a fost un zâmbet. Doar unul dintre milioanele pe care le-am trăit cu tine. Pentru ce a fost? Pentru că mă gândeam la tine. Da... gândul la tine mă face mereu să zâmbesc. Eşti un bleg. Oh, da! Cel mai bleg. Eşti bleg, copilăros, naiv, iubitor, romantic, vesel, trist, răzbunător, gelos, vulcanic, amuzant. Eşti toate la un loc. Şi îţi ador toate momentele astea. Te ador atunci când eşti copilăros şi faci pe supăratul. Îmi place atunci când tu pui botic, iar eu trebuie să te strâng de ambii obrăjori ca să-ţi dezumflu boticul. Îmi placi şi atunci când eşti gelos şi nu mă pot înţelege deloc cu tine, atunci când oricum s-ar fi întâmplat de fapt, tu eşti cel care are dreptate, iar eu vinovata care nu are voie să vorbească nimic.
Până la tine mi-am pierdut timpul. Mi-am pierdut timpul cu feţe pasagere, sentimente false, zâmbete forţate şi cuvinte superficiale. Tu m-ai învăţat să duc dorul unei singure feţi. A ta. Tu m-ai învăţat ce-nseamnă cu adevărat să simţi, să te doară sau nu. Să-mi fie dor de o şoaptă, de un mesaj, de o poză. Tu m-ai învăţat să zâmbesc cu toată inima, nu doar cu faţa. Şi de aceea te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta!
Cu tine am învăţat ce-nseamnă să aştepâi un telefon, un mesaj. Am învăţat cum e să-ţi fie dor de o voce, de o şoaptă caldă. Tu mi-eşti tot. Mi-eşti primăvară, vară, toamnă şi iarnă. Mi-eşti luni, mi-eşti marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă şi duminică. Tu mi-eşti dimineaţă şi tot tu mi-eşti seară. Mi-eşti lacrimă, mi-eşti zâmbet. Mi-eşti alinare. De tine mi-e mereu dor, spre tine întind mereu mâna, la tine vreau să ajung. Cu tine am învăţat ce-nseamnă să treacă o oră... o oră în care nu vorbeam, cu tine am învăţat cum e să te uiţi mereu la ceas şi să te gândeşti de cât timp nu am mai vorbit. Tu m-ai învăţat să am răbdare, să aştept. Să te aştept mereu.
Iar azi sunt cea mai fericită. Sunt fericită că pot să zâmbesc fără să-mi fie frică că peste câteva minute s-ar putea să plâng. Sunt fericită că am pe cine să iubesc şi că am cine să mă iubească. Sunt fericită că am făcut cunoştinţă cu Dragostea. E... atât de minunată! Mi s-a prezentat într-o zi friguroasă de decembrie. Mi s-a prezentat simplu, nici măcar nu am recunoscut-o. "Bună, eu sunt, ce faci?"
Şi şi-a continuat jocul aşa... fără să-mi spună cine e de fapt, vreo două zile. Iar apoi...

"Bună, eu sunt Dragostea. Am venit ca să te fac fericită. Şi nu am venit singură. Am să-ţi ofer un dar, care te va ajuta să fii fericită. E o minune. E el."
Şi atunci, pentru prima dată-n viaţă, inima mea bătea cu adevărat, cu un scop. Pentru el.
Şi de atunci, am devenit prietene foarte bune. Mă vizitează în fiecare zi. Cum cine? DRAGOSTEA.
Mă învaţă multe. Mă învaţă că dragostea nu durează doar o vară. Mă învaţă să preţuiesc fiecare moment şi să nu-l transform într-o amintire, pentru că amintirile dor la un moment dat. Mă învaţă să fac fiecare moment o părticică din mine. Deci, ţi se pare că sunt întreagă? Nici pe departe! Mai am de pus multe părticele la mine ca să pot fi completă. Şi fiecare bucăţică o să o pun cu ajutorul lui. Zi de zi, pas cu pas. Încet. Nu... noi nu ne grăbim. Noi iubim încet şi profund. Atât de profund, încât ni se pare că încetul trece prea repede. Nu te iubesc pentru o zi, o săptămână, o lună sau un an. Te iubesc pentru o viaţă întreagă. Şi după aceea. Te iubesc chiar dacă tu o să încetezi vreodată să o faci. Eu tot te iubesc. Nu vreau să crezi că te iubesc pentru că şi tu mă iubeşti. Eu te iubesc pentru tot ce am cu tine. Pentru cine eşti, pentru ce sunt datorită ţie.
Te iubesc atât de profund, fără suflu, adânc, durereos, ucigător, spontan şi nebuneşte. Atunci când te iubesc, dau Raţiunea afară din căsuţa ei. Rămâne acolo doar Sentimentul. Of, e atât de liniştitor când e ea plecată. Când sunt amândoi, şi Raţiunea, şi Sentimentul, e un haos total. Tu eşti liniştea mea.
Te iubesc ca pe nimeni altul, pentru că eu te-am ales să-mi fii alinare, lumină, întuneric şi căldură.

Tu

De ce te iubesc? Întreabă-mă mai bine de ce iubesc viaţa, pentru că e cam acelaşi lucru. Şi nu pot, nu pot să îmi dau seama ce am făcut atât de bun în lumea asta să te merit. Şi încep, şi continui, şi nu mai termin să îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale, că eşti al meu, şi că mă iubeşti. Dar îţi poţi tu imagina cât te iubesc eu pe tine? Poţi tu oare? Ştii cât te iubesc? Nu, cum să ştii? Nu ai de unde. Nici măcar eu nu ştiu. Nu am idee. E prea mult ce simt, dar totuşi  uneori simt că e prea puţin ce simţi, că tu meriţi mai mult. Mult mai mult. Enorm de mult! Te iubesc de jos, din Iad, până sus, în Cer. Acolo în cer unde eşti tu. Tu, îngerul meu.
Ah, şi dacă aş putea măcar să mă dezlipesc de vocea ta, noaptea. Dar nu, sunt prea dependentă de vocea ta. Of, şi respiraţia. Doamne, mă înnebuneşte, noapte de noapte, cuvânt cu cuvânt. Cu fiecare gest, cu fiecare mesaj, fiecare apelativ pe care mi-l dai, fiecare zâmbet... toate astea mă fac să te iubesc mai mult şi mai mult. De ce te iubesc? Să nu mă întrebi niciodată, nu o să îţi ştiu răspunde. Pur şi simplu te iubesc.
Dacă am pornit pe drumul ăsta  singură, vreau ca tu să mă aştepţi la capătul drumului şi să mă săruţi. Dar ştiu că nu e aşa, ştiu că am pornit pe drumul ăsta cu tine, şi că o să mă săruţi de sute, mii de ori până la capătul lui. De fiecare dată când  îmi va fi greu. Pentru că drumul ăsta al nostru e lung, şi e greu... dar îl ador, pentru că suntem împreună. L-aş parcurge de un infinit de ori, până l-aş şti pe dinafară şi nu m-aş plictisi de el, nu aş adăuga nimic nou. Iubesc totul. Fiecare ceartă,fiecare împăcare, fiecare criză de gelozie, pentru că tu, iubitul meu, eşti un gelos. Şi te ador aşa cum eşti, viaţo !
Ştii... îmi placi şi când eşti rău şi ironic cu mine... îţi ador toate defectele, şi îţi urăsc calităţile. Dar te iubesc pe tine, cu tot ce ai.
Şi dacă o să mă laşi vreodată, ştii ce o să fac? Nimic, nu o să plâng, pentru că lacrimile ar fi prea puţin  să arate cât m-ar durea de fapt. Amintirea ta ar dăinui veşnic în mine.

Pentru el

Ce ţi-e şi cu iubirea asta? Începe aşa... pe silent, că abia o simţi, continuă cu nişte fluturaşi şi se termină prin moarte. Asta e iubirea adevărată, după părerea mea.
Iubirea adevărată e atunci când iubeşti fără să aştepţi nimic în schimbi, fără să aştepţi ca sentimentele să îţi fie împărtăşite.
Ai putea să ierţi orice doar pentru că iubeşti? Ai putea să-ţi treci peste orgoliu, peste demintate, doar pentru a fi cu persoana iubită? Păi, dragă cititorule... asta e iubirea adevărată. Care nu ţine cont de niciun fel de principiu.
Eu... eu de aceea mă trezesc dimnieaţa. Pentru că iubesc. Te iubesc. Mă trezesc ca să îţi ctesc mesajele, mă trezesc ca să se poată face seară să adorm cu gândul la tine. Eu te iubesc, te ador, te venerez, te doresc, te plac, te simpatizez. Tu... tu mă înnebuneşti, mă faci să zâmbesc, să plâng, să visez. Tu m-ai învăţat că dragostea nu are limite, cu dragostea poţi face orice. Tu... eşti raţiunea mea. Motivul pentru care trăiesc şi exist.
Îmi pare rău dacă v-am plictisit cu postarea asta... dar e doar un simplu cadou pentru el. Un fel de a-i mulţumi.

Te iubesc, my dear!

Maybe you will come around one day

"Plec, te-am iubit prea mult, şi nu ţi-a păsat. Sper să fii fericit acum. Să nu mă uiţi! "

Nişte cuvinte aruncate în grabă pe o foaie şifonată de hârtie, o pune pe masă, îşi ia paltonul, geanta, şi pleacă în pripă, uitând chiar să închidă uşa. Oricum, ce mai conta?
O ia la fugă pe străzile înguste, neştiind unde se îndreaptă. Afară începe să ningă, iar amintirile  revin... ce frumos era atunci când îşi făceau speranţe că vor merge de mână prin parc, afară ningea, iar oamenii îi priveau gândindu-se "Ce bine le stă împreună.". Ce departe păreau acum acele vremuri... deja zăpada se aşternuse într-un strat subţire pe jos. Alerga pe străzile oraşului, vrând să ajungă la gară... vroia să plece cât mai departe de locurile care au făcut-o să sufere atât de mult. În sfârştit ajunse la şosea, dincolo de ea se afla gara. O luă la fugă să ajungă cât mai repede de partea cealaltă, fără să se uite într-o parte şi în alta...

"Bună seara, dragi telespectatori. Ştire de ultimă oră. O tânără a fost lovită fatal într-un accident de pe o şosea aglomerată din Cluj. Din spusele martorilor, tânăra dorea să traverseze şoseaua fără să se asigure. Aceasta a lăsat şi un mesaj iubitului său, de care se pare că se despărţise de curând. "

P.S: I'll always love you.

Poveste de iarnă

Zâmbește. În sfârșit un surâs îi apăru pe față. Stătea la geam și privea micii fulguşori cum își făceau jocul.
 "Mi-aș dori să fiu unul dintre ei. Să pot să zbor, să fiu ușoară... pură." își spuse ea în gând în timp ce iubitul ei intră în cameră.
   -Draga mea, am instalat bradul. Mai trebuie doar să vii să îl decorezi...
   -Vin imediat, dragule. Vreau doar să îi mai privesc încă puțin.
   -Să îi privești? Pe cine să privești?
   -Pe ei. Uite, sunt așa frumoși, nu-i așa?
 Bărbatul se apropie mai tare de geam.
   -Da, sunt frumoși. Dar îi vezi în fiecare an. Nu înțeleg ce ți se pare atât de interesant la ei.
   -Nu înțelegi...
   -Mai bine haide să împodobim bradul, e târziu. Mâine vei avea timp să îi privești toată ziua.
   -Vin imediat.
 Bărbatul iese din cameră, iar tânăra femeie trage scaunul de la biroul din stejar, așezându-l în fața ferestrei.
 "Of, Doamne. V-aș putea privi pentru totdeauna. Sunteți atât de frumoși și tineri. Nu ați îmbătrânit deloc de când eram eu mică." le spuse ea în șoaptă, fiindu-i frică să nu o audă cineva, să nu îi descopere cineva secretul.
 Stătea acum nerăbdătoare, privind geamul înghețat de gerul de afară. Șterse o parte cu mâna, ca să poată să îi privească în continuare. Ce drăguț! Doi copii se chinuiau să pună capul omului de zăpadă peste ceilalți doi bulgări mari. Era uimită de bucuria de pe chipurile lor când în sfârșit reușiră să îl așeze la locul lui. Dintr-o data dispărură.
 "Unde ați plecat? Veniți înapoi!"
 Nu dură mult și cei doi apărură iar. Aveau o mătură, 2 castane, câteva pietricele, și un băț mai lung. Încetul cu încetul, fața omului de zăpadă începea să se contureze. Dar parcă era trist...
 "Faceți-l să zâmbească!" zise ea încet.
 Și ca și cum ar fi auzit-o, unul dintre copii a mutat o pietricică nelalocul ei și acum omul de zăpadă era fericit...Apoi, parcă ca și printr-o minune, omul de zăpadă începu să îi vorbească.
  -Vreau să îți spun un secret neștiut de nimeni.
  -Draga mea, ai spus că vii imediat.
  -Dar stai, doar o clipă.
 Privi din nou pe geam, dar omul de zăpadă stătea nemișcat.
  -Vroia să îmi spună ceva. De ce l-ai oprit?
  -Cine să îți spună?
  -El! arătând cu degetul spre omul de zăpadă de afară.
  -Prostii, scumpo. Vino!

E doar începutul sfârşitului

Bună! Eu sunt Elina. Stau aici şi îmi pierd ultimele ore din viaţă scriind, pentru că vreau să rămână ceva de mine. Măcar foaia asta mototolită de hârtie să rămână, că altceva mai bun nu am reuşit să realizez.
Te rog, dacă citeşti, nu te lua de greşelile gramaticale. E mult de când am terminat eu şcoala... de fapt, sunt 2 ani. Dar nu contează. Crezi că îmi arde să scriu corect?
Şi acum... o să încerc să îmi povestesc viaţa în câteva rânduri scurte.
Eu... eu sunt bolnavă. Am SIDA. Şi din câte mi-au spus doctorii, în câteva zile o să mor. Tata a murit când eu aveam 10 ani de Crăciun. Am stat vreo 5 ani cu mama, dar bunica a hotărât că să văd toţi acei bărbaţi care lăsau câte 500 de mii pe masa de lângă pat în timp ce îşi încheiau cămăşile, nu era tocmai cel mai bun mod de a-mi oferi o educaţie, aşa că m-a luat la ea. Asta până când am împlinit 18 ani, iar ea a murit de cancer. Statul i-a luat locuinţa, iar de mama nu am mai reuşit să dau. Aşa că de atunci am stat pe unde am putut. Prima dată m-a luat o fostă colegă de liceu la ea. Era frumos. Aveam camera mea, mâncare caldă, iar părinţii ei se comportau foarte frumos cu mine. Păcat că s-au despărţit. Ea a plecat cu tatăl ei în Germania, iar mama ei s-a mutat la ţară la părinţii ei.
O vreme am trăit din prostituţie... "cauza bolii ei" te gândeşti acum, nu? Da... aşa e.
Şi cum spuneam. O vreme am trăit de pe o zi pe alta... sau mai bine spus de pe o noapte pe alta, până ce am dat peste Peter. Părea că mă iubeşte, îmi lua tot ce îmi doream... şi am fost fericiţi împreună câteva luni. Până într-o zi când l-am auzit vorbind la telefon despre banii pe care avea să îi primească după ce eu ajungeam în Italia...
Am fugit de la el, şi din ziua aia nu l-am mai văzut. Acum m-am împrietenit cu o fată care minte pe cine poate că ştie face tot felul de vrăji ca să îşi câştige existenţa. Suntem prietene bune. Îmi dă şi ultimii bani pe care îi face ca să îmi iau ţigări. Ştie că aş înnebuni fără ele. Uneori mai îmi face rost şi de câte o doză de marijuana sau de câte o sticlă de ceva.
Ieri mi-a dat 500 de mii ca să îmi fac controlul... poate ultimul. Erau ultimii ei bani. Nu am vrut să îi iau, dar a insistat. Când am aflat ce mi-au spus, mi-a părut rău că i-am luat... doctorii nu mi-au spus nimic nou. Ştiam că am să mor.
Şi totuşi, ce mi-au spus, s-a adeverit. Azi nici măcar nu am mai putut să mă ridic din pat. Iar ea, a stat lângă mine toată ziua. Nu s-a mişcat de la căpătâiul meu. Sau ba da, a mers 10 minute să îmi facă rost de o ţigară. Şi într-o punguliţă mică era pe fund puţin extasy. Zicea că dacă tot mor, să mor fericită.
I-am zis să îl lase pe noptieră. Acum am rugat-o să mă lase puţin singură, să pot să îmi adun gândurile, şi să scriu asta...
Presupun că am cam terminat...
O să împătur bileţelul, o să iau praful ăsta ce îmi face cu ochiul de pe noptieră şi o să încerc să adorm. Poate o să îmi fie mai uşor.
Noapte bună...

[Această poveste este pură ficţiune. Personajele sunt fictive. Iar acţiunea este "răsărită" din imaginaţia mea de la 12 noaptea. Hope you enjoyed  it! ].

Epilogul Crăciunului

Crăciunul.
Încă un lucru tăiat de pe lista ei cu "Momente în care zâmbesc". Mai era doar un singur moment care încă rezista. 30 decembrie. Ziua în care îi spusese prima dată că o iubeşte. Dar era mâine... şi el nu mai era. Nu mai era un moment fericit. 

"Ce trist e acum că a trecut Crăciunul..." se gândea ea, sprinjinindu-se cu spatele de uşă în timp ce aluneca încet în jos. Acum mâinile ei atingeau mocheta gri şi uzată. "Ce frig e aici. Ar trebui să mă ridic."
Făcu un mic efort să se ridice... "Mai stau puţin. E atât de liniştit."
Stătea şi privea încăperea de 7 pe 7 metri, care îi părea atât de uriaşă acum. Iar ea... era atât de mică şi neajutorată. Afară era o vreme atât de mohorâtă. Parcă toate vroiau să intre în antiteză cu ceea ce era anul trecut în această vreme. Anul trecut... "Oh, da..." zise ea încet, şi o lacrimă îi curgea din ochiul stâng.
"Dispari! " îi urlă ea în şoaptă... şi lacrima o luă la fugă în jos, pe obrazul ei. Acum nu mai era... era din nou doar ea.
Knock, knock.
"Haide să mănânci, Sore."
"Nu mi-e foame. Pleacă!" veni răspunsul.
Şi apoi se ghemui în faţa uşii şi privea pe geam.
"Cum plouă... anul trecut ningea. Ce întuneric e; anul trecut era plin de luminiţe. Ce singură sunt acum... anul trecut..." şi se opri. Îşi făcea mai mult rău.
"Sore, lasă-mă să intru. Ce e cu tine?" o întrebă mama ei de partea cealaltă a uşii vechi din lemn.
"Nu am nimic. Mi-e doar frig."
"Te doare ceva?"
" Da... mă doare foarte tare. Inima mă doare."