Maybe you will come around one day

"Plec, te-am iubit prea mult, şi nu ţi-a păsat. Sper să fii fericit acum. Să nu mă uiţi! "

Nişte cuvinte aruncate în grabă pe o foaie şifonată de hârtie, o pune pe masă, îşi ia paltonul, geanta, şi pleacă în pripă, uitând chiar să închidă uşa. Oricum, ce mai conta?
O ia la fugă pe străzile înguste, neştiind unde se îndreaptă. Afară începe să ningă, iar amintirile  revin... ce frumos era atunci când îşi făceau speranţe că vor merge de mână prin parc, afară ningea, iar oamenii îi priveau gândindu-se "Ce bine le stă împreună.". Ce departe păreau acum acele vremuri... deja zăpada se aşternuse într-un strat subţire pe jos. Alerga pe străzile oraşului, vrând să ajungă la gară... vroia să plece cât mai departe de locurile care au făcut-o să sufere atât de mult. În sfârştit ajunse la şosea, dincolo de ea se afla gara. O luă la fugă să ajungă cât mai repede de partea cealaltă, fără să se uite într-o parte şi în alta...

"Bună seara, dragi telespectatori. Ştire de ultimă oră. O tânără a fost lovită fatal într-un accident de pe o şosea aglomerată din Cluj. Din spusele martorilor, tânăra dorea să traverseze şoseaua fără să se asigure. Aceasta a lăsat şi un mesaj iubitului său, de care se pare că se despărţise de curând. "

P.S: I'll always love you.

Poveste de iarnă

Zâmbește. În sfârșit un surâs îi apăru pe față. Stătea la geam și privea micii fulguşori cum își făceau jocul.
 "Mi-aș dori să fiu unul dintre ei. Să pot să zbor, să fiu ușoară... pură." își spuse ea în gând în timp ce iubitul ei intră în cameră.
   -Draga mea, am instalat bradul. Mai trebuie doar să vii să îl decorezi...
   -Vin imediat, dragule. Vreau doar să îi mai privesc încă puțin.
   -Să îi privești? Pe cine să privești?
   -Pe ei. Uite, sunt așa frumoși, nu-i așa?
 Bărbatul se apropie mai tare de geam.
   -Da, sunt frumoși. Dar îi vezi în fiecare an. Nu înțeleg ce ți se pare atât de interesant la ei.
   -Nu înțelegi...
   -Mai bine haide să împodobim bradul, e târziu. Mâine vei avea timp să îi privești toată ziua.
   -Vin imediat.
 Bărbatul iese din cameră, iar tânăra femeie trage scaunul de la biroul din stejar, așezându-l în fața ferestrei.
 "Of, Doamne. V-aș putea privi pentru totdeauna. Sunteți atât de frumoși și tineri. Nu ați îmbătrânit deloc de când eram eu mică." le spuse ea în șoaptă, fiindu-i frică să nu o audă cineva, să nu îi descopere cineva secretul.
 Stătea acum nerăbdătoare, privind geamul înghețat de gerul de afară. Șterse o parte cu mâna, ca să poată să îi privească în continuare. Ce drăguț! Doi copii se chinuiau să pună capul omului de zăpadă peste ceilalți doi bulgări mari. Era uimită de bucuria de pe chipurile lor când în sfârșit reușiră să îl așeze la locul lui. Dintr-o data dispărură.
 "Unde ați plecat? Veniți înapoi!"
 Nu dură mult și cei doi apărură iar. Aveau o mătură, 2 castane, câteva pietricele, și un băț mai lung. Încetul cu încetul, fața omului de zăpadă începea să se contureze. Dar parcă era trist...
 "Faceți-l să zâmbească!" zise ea încet.
 Și ca și cum ar fi auzit-o, unul dintre copii a mutat o pietricică nelalocul ei și acum omul de zăpadă era fericit...Apoi, parcă ca și printr-o minune, omul de zăpadă începu să îi vorbească.
  -Vreau să îți spun un secret neștiut de nimeni.
  -Draga mea, ai spus că vii imediat.
  -Dar stai, doar o clipă.
 Privi din nou pe geam, dar omul de zăpadă stătea nemișcat.
  -Vroia să îmi spună ceva. De ce l-ai oprit?
  -Cine să îți spună?
  -El! arătând cu degetul spre omul de zăpadă de afară.
  -Prostii, scumpo. Vino!

E doar începutul sfârşitului

Bună! Eu sunt Elina. Stau aici şi îmi pierd ultimele ore din viaţă scriind, pentru că vreau să rămână ceva de mine. Măcar foaia asta mototolită de hârtie să rămână, că altceva mai bun nu am reuşit să realizez.
Te rog, dacă citeşti, nu te lua de greşelile gramaticale. E mult de când am terminat eu şcoala... de fapt, sunt 2 ani. Dar nu contează. Crezi că îmi arde să scriu corect?
Şi acum... o să încerc să îmi povestesc viaţa în câteva rânduri scurte.
Eu... eu sunt bolnavă. Am SIDA. Şi din câte mi-au spus doctorii, în câteva zile o să mor. Tata a murit când eu aveam 10 ani de Crăciun. Am stat vreo 5 ani cu mama, dar bunica a hotărât că să văd toţi acei bărbaţi care lăsau câte 500 de mii pe masa de lângă pat în timp ce îşi încheiau cămăşile, nu era tocmai cel mai bun mod de a-mi oferi o educaţie, aşa că m-a luat la ea. Asta până când am împlinit 18 ani, iar ea a murit de cancer. Statul i-a luat locuinţa, iar de mama nu am mai reuşit să dau. Aşa că de atunci am stat pe unde am putut. Prima dată m-a luat o fostă colegă de liceu la ea. Era frumos. Aveam camera mea, mâncare caldă, iar părinţii ei se comportau foarte frumos cu mine. Păcat că s-au despărţit. Ea a plecat cu tatăl ei în Germania, iar mama ei s-a mutat la ţară la părinţii ei.
O vreme am trăit din prostituţie... "cauza bolii ei" te gândeşti acum, nu? Da... aşa e.
Şi cum spuneam. O vreme am trăit de pe o zi pe alta... sau mai bine spus de pe o noapte pe alta, până ce am dat peste Peter. Părea că mă iubeşte, îmi lua tot ce îmi doream... şi am fost fericiţi împreună câteva luni. Până într-o zi când l-am auzit vorbind la telefon despre banii pe care avea să îi primească după ce eu ajungeam în Italia...
Am fugit de la el, şi din ziua aia nu l-am mai văzut. Acum m-am împrietenit cu o fată care minte pe cine poate că ştie face tot felul de vrăji ca să îşi câştige existenţa. Suntem prietene bune. Îmi dă şi ultimii bani pe care îi face ca să îmi iau ţigări. Ştie că aş înnebuni fără ele. Uneori mai îmi face rost şi de câte o doză de marijuana sau de câte o sticlă de ceva.
Ieri mi-a dat 500 de mii ca să îmi fac controlul... poate ultimul. Erau ultimii ei bani. Nu am vrut să îi iau, dar a insistat. Când am aflat ce mi-au spus, mi-a părut rău că i-am luat... doctorii nu mi-au spus nimic nou. Ştiam că am să mor.
Şi totuşi, ce mi-au spus, s-a adeverit. Azi nici măcar nu am mai putut să mă ridic din pat. Iar ea, a stat lângă mine toată ziua. Nu s-a mişcat de la căpătâiul meu. Sau ba da, a mers 10 minute să îmi facă rost de o ţigară. Şi într-o punguliţă mică era pe fund puţin extasy. Zicea că dacă tot mor, să mor fericită.
I-am zis să îl lase pe noptieră. Acum am rugat-o să mă lase puţin singură, să pot să îmi adun gândurile, şi să scriu asta...
Presupun că am cam terminat...
O să împătur bileţelul, o să iau praful ăsta ce îmi face cu ochiul de pe noptieră şi o să încerc să adorm. Poate o să îmi fie mai uşor.
Noapte bună...

[Această poveste este pură ficţiune. Personajele sunt fictive. Iar acţiunea este "răsărită" din imaginaţia mea de la 12 noaptea. Hope you enjoyed  it! ].