luni, 22 august 2011

Când visele devin realitate.

Se aşează pe scaunul de lângă geam. Stă acum şi se gândeşte... cât de frumos a fost. Parcă trăia un vis. Păcat că visele se termină repede. Priveşte stelele, şi îşi aduce aminte că numai cu o seară înainte făcea acelaşi lucru... dar era cu el. O ţinea strâns în braţe, ca şi cum nu ar fi vrut să îi mai dea drumul. O lacrimă i se prelimba pe obraz. 
 
 Îşi aduce aminte cum o luase prima dată în braţe, şi o sărută pe umărul ei dezgolit scăldat de razele soarelui. Se simţea iubită, frumoasă, şi-ar fi dorit ca acele momente să dureze o eternitate... nu s-ar fi plictisit niciodată.
 
 Banca veche de lângă felinarul cel tăcut era acum un loc cu atâtea amintiri. O ultimă îmbrăţişare, şi totul se termină la fel de repede cum începu.
 
 Acum îi părea rău... că era atât de departe, dar totuşi aproape, că el nu mai era acolo să o strângă în braţe şi să îi spună că e frumoasă.
 
 Curioasă, îl întrebă de ce e frumoasă?
 
 El îi răspunse încet "Pentru că Dumnezeu nu face greşeli". Vorbele acestea veneau din gura băiatului la care avea să se gândească multă vreme de acum încolo. Poate îl va revedea, sau poate nu...
  Ştie doar că el va rămâne pentru totdeauna undeva acolo, în inima ei...
 
 Se întinde în pat. "Mulţumesc pentru tot", iar apoi închide ochii...

miercuri, 17 august 2011

O iubire de o vară...

Ador vara.Zilele acelea interminabile,nopţile albe,râsetele,statul pe stradă până târziu,sentimentul acela că te îndrăgosteşti din nou pentru prima dată.Toate acestea fac din vară cea mai frumoasă perioadă a anului.
 La asta se gândea băiatul blond şi cu ochi albaştri,în timp ce o lacrimă îi atârna de colţul ochiului.Ştia că nu mai e mult şi toate acestea se vor sfârşi.Ea trebuia să plece din nou în ţara ei,Germania.Băiatul blond începe să îşi aducă aminte de prima dată când o văzuse.Avea părul blond şi creţ.Nişte bucle perfecte îi atârnau uşor pe umeri.Ochii verzi şi buzele roşii.Pielea ei albă ca zăpada îi dădea o inocenţă nepământeasca.Aflase că venise acolo doar la bunici în vacanţă.Mai ştia că o cheamă Johanna.Ce nume frumos.
 În următoarele zile începu să o urmărească.Trebuia neapărat să o cunoască.Observă că venea zilnic pe la ora 7 seara,şi se aşeza pe ultima bancă din parc. 
 După mai multe seri în care o urmărise cum se aşeza acaolo şi începea să citească,îşi făcu în sfârşit curaj şi se aşeză lângă ea.Johanna îl observă,dar nu spuse nimic.Continuă să citească din cartea cu coperţi violet.Nu părea deranjată în vreun fel de prezenţa tânărului.După mai mult momente de linişte,acesta îi întinse mâna tremurândă,şi rosti cu glas încet "Felix".Ea tăcu.După două minute lungi,îi întinse şi ea mâna spunându-i într-o engleză stâlcită "Johanna,nice to meet you.I don't speak English very well".Vai,dar cum de nu îşi dădu seama după nume că nu era din Anglia.
 Au urmat săptămâni în care cei doi se întâlneau în fiecare seară în parc.Într-una din seri,fata îi spuse "Eu o să plec când se termină vara". "Nu te gândi la asta acum",îi răspunse Felix. 
 Acum,aducându-şi aminte de acele cuvinte,şi-ar fi dorit să le fi dat mai mult importanţă atunci.Îi părea rău... 
 Îşi aduse aminte de primul "Te iubesc" pe care i-l spuse atât de stâlcit.Dar el adora imperfecţiunea ei.
 Dar totul avea să se termine. "Şi ce repede a trecut vara",se gândea. 
 Deschise geamul,şi o văzu urcând în maşină.Dincolo de geamul fumuriu,Felix putu observa ochii ei verzi privindu-l.Avea să fie ultima dată când o făceau.Şi oricât şi-ar fi dorit,nu a putut merge să îşi ia rămas bun de la ea.O lacrimă îi curge pe faţă. 
 Maşina porneşte.Trece o jumătate de oră,şi băiatul se gândeşte să o sune pentru a-şi cere scuze că nu şi-a luat rămas bun.În locul vocii ei suave,Felix aude vocea unui bărbat "Sunteţi rudă cu victima?".Felix încremeni. "Care victimă?".Vocea bărbatului îi răspunse "A avut loc un accident.O fata de aproximativ 16 ani a murit".
 Lacrimile încep să îi curgă şiroi pe faţă,şi-ar fi dorit să îşi fi luat măcar rămas bun.Prea târziu însă...
 Deschide geamul,şi înainte să sară,spune un ultim "Te iubesc".
 Totul a fost doar o iubire de o vară...

duminică, 7 august 2011

Welcome to reality

M-am încăpăţânat să cred că speranţa moare ultima. Şi mi-am dat seama că a fost cea mai mare greşeală pe care puteam să o fac. Mi-am dat seama că îmi făceam rău singură. Şi că sperăm în zadar la ceva ce ştiam de la bun început că nu o să se întâmple niciodată.
  Speranţa nu moare ultima. Speranţa moare atunci când îţi dai seama că lucrul pe care ţi-l doreşti cel mai tare, e irealizabil. Când îţi dai seama că oricât ţi-ai dori tu, şi ai spera, pur şi simplu nu se va inampla.
 Şi da, poate te doare, plângi, suferi... dar trebuie să îţi dai seama că toate astea nu vor ajuta cu nimic. Absolut nimic.
 M-am încăpăţânat să visez la ce ar putea să fie, m-am încăpăţânat să mă mint singură. Şi nu am făcut altceva decât să prelungesc agonia asta în care mă aflam. Şi încă mă aflu...
 Dar o persoană foarte dragă mie mi-a dat cel mai bun sfat pe care mi-l putea da cineva vreodată. M-a făcut să realizez că deşi doare, nu pot să sper ca visele mele să se împlinească. Trebuie să fiu realistă.
 Şi de acum înainte nu voi mai aştepta nimic. N-am să mai sper, n-am să mai visez, n-am să mai sufăr, şi n-am să mai plâng.
 Este singura cale să uit de tot ce mă doare atât de tare.
 E timpul să spun "Adio, iubire!"
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 "BUT YOU HAD TO GO YOUR WAY, AND THAT ROAD WAS NOT FOR ME..."

vineri, 5 august 2011

De ziua ta.

 

Sorina,
o să încep prin a-ţi spune la mulţi ani într-o zi atât de specială pentru tine.
Îmi pare rău că nu o să pot fi acolo, dar compensăm noi când începe şcoala ;;).
Ai 15 ani. 15, mă, 15.
8 ani din viaţă ţi i-ai pierdut cu mine. Pe restu' jucându-te cu lopăţica în nisip, cred.
Postarea asta e ca şi un fel de cadou anticipat înainte să înceapă şcoala. The true gift is coming:)).
Acum o să te poţi uita şi tu la filme din alea peste 15 ani. Eşti ca şi majoră :>.
Îţi doresc să ai o zi frumoasă, sanantate, şi să trăieşti mulţi mulţi ani de acum încolo.
Te iubesc.

LA MULŢI ANI!


                                                                                              Cu drag,

                                                                           Văcuţa Cici [aka Pepeniţă Lebenita] 

miercuri, 3 august 2011

Hero

De 2 zile încoace ascult încontinuu Enrique Iglesias- Hero. Pur şi simplu m-a fascinat melodia asta. Versurile m-au atins profund...
Păcat că în realitate nu există idealul acela de "băiat perfect" , care ar fi în stare să îşi dea viaţa pentru persoana pe care o iubeşte, care ar plânge împreună cu ea... păcat că noi trăim realitatea.
Deşi e atât de bine să visezi pentru câteva minute...
Cât de frumos trebuie să fie să ai pe cineva atât de "perfect" alături de tine... cât de frumos, dar totuşi, atât de imposibil...
 Şi iar devin melancolică, dar pur şi simplu m-am îndrăgostit de melodia aceasta. Poate pentru că mă face să mă gândesc la tine, sau poate pur şi simplu fără motiv... dar ce mai contează? Tu nu ai fost, nu eşti, şi nu vei fi "hero-ul" meu. Niciodată!