joi, 21 iulie 2011

L'invitation à la valse.


 Azi am terminat de citit "Invitaţia la vals" de Mihail Drumeş. Una dintre cele mai frumoase cărţi pe care am citit-o. 
 Totuşi, nu mi-a venit să cred felul în care s-a terminat. Atât de trist, şi totuşi atât de necesar. Speram la un final fericit, dar parcă poveste nu cerea acest lucru. Şi totuşi... atât de tragic. 
 Pe tot parcursul cărţii am trăit aceleaşi sentimente pe care le-au trăit şi personajele, aceleaşi emoţii, stări sufleteşti... 
 Cine ar fi crezut că un băiat precum Tudor avea să se îndrăgostească de o fată precum Mihaela? Când am ajuns la partea în care acesta o cunoscuse, mă gândeam că va face exact cum făcuse cu celelalte fete... 
 Dar nu... insistenţa sa m-a uimit... la fel şi statornicia ei în a nu-i răspunde la niciuna dintre scrisori. Chiar credeam la un moment dat că nu îi va răspunde, şi totul se va termina aşa... deşi speram, la fel cum spera şi Tudor că îi va răspunde. Aşa şi a fost... cât de fericită am fost să citesc că i-a răspuns... 
 Acum aveam o motivaţie să termin acea carte. Deşi la început mi se părea puţin plictisitoare, şi mă gândeam că o să o abandonez, la fel cum făcusem cu multe alte cărţi după primele 3-4 pagini. 
 Dar nu a fost aşa... 
 Câte urcuşuri şi coborâşuri a avut povestea. Şi totul ca să se termine atât de nefast. 
 Cum spunea Mihaela în scrisoarea ei de adio... "Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să îi sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ce-ţi oferă." Cât de adevărat... 
 Deşi nu credeam, am fost satisfăcută când am terminat de citit cartea. Eram satisfăcută de felul în care se terminase. Ştiu că o să sune ciudat, dar nu i-aş fi găsit un final mai bun. Ar fi fost prea banal ca cei doi să se împace, şi să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. 
 Totuşi, după ce am terminat-o, am stat câteva momente şi m-am uitat la ultima pagină a cărţii, care era scrisă doar pe jumătate... am stat puţin şi m-am gândit. Am încercat să mă identific în această carte... nu am reuşit. Mi-am dat seamă că tu nu meriţi ce a făcut Mihaela pentru Tudor. Nici măcar o părticică din sacrificiul pe care l-a făcut ea. Tu nu eşti Tudor... 
 Tu eşti tu... dar nu contează. 
 Mă gândeam ce carte o să citesc în continuare...  
 Cred că ştim amândoi care o să fie aceea... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu