Încă un lucru tăiat de pe lista ei cu "Momente în care zâmbesc". Mai era doar un singur moment care încă rezista. 30 decembrie. Ziua în care îi spusese prima dată că o iubeşte. Dar era mâine... şi el nu mai era. Nu mai era un moment fericit. "Ce trist e acum că a trecut Crăciunul..." se gândea ea, sprinjinindu-se cu spatele de uşă în timp ce aluneca încet în jos. Acum mâinile ei atingeau mocheta gri şi uzată. "Ce frig e aici. Ar trebui să mă ridic."
Făcu un mic efort să se ridice... "Mai stau puţin. E atât de liniştit."
Stătea şi privea încăperea de 7 pe 7 metri, care îi părea atât de uriaşă acum. Iar ea... era atât de mică şi neajutorată. Afară era o vreme atât de mohorâtă. Parcă toate vroiau să intre în antiteză cu ceea ce era anul trecut în această vreme. Anul trecut... "Oh, da..." zise ea încet, şi o lacrimă îi curgea din ochiul stâng.
"Dispari! " îi urlă ea în şoaptă... şi lacrima o luă la fugă în jos, pe obrazul ei. Acum nu mai era... era din nou doar ea.
Knock, knock.
"Haide să mănânci, Sore."
"Nu mi-e foame. Pleacă!" veni răspunsul.
Şi apoi se ghemui în faţa uşii şi privea pe geam.
"Cum plouă... anul trecut ningea. Ce întuneric e; anul trecut era plin de luminiţe. Ce singură sunt acum... anul trecut..." şi se opri. Îşi făcea mai mult rău.
"Sore, lasă-mă să intru. Ce e cu tine?" o întrebă mama ei de partea cealaltă a uşii vechi din lemn.
"Nu am nimic. Mi-e doar frig."
"Te doare ceva?"
" Da... mă doare foarte tare. Inima mă doare."
ce frumos:o3;x
RăspundețiȘtergere