luni, 11 iulie 2011

Când realitatea nu mai tace.


Şi îmi vine greu să cred că s-a dus totul atât de repede.Şi ştiu că oricât mi-aş dori eu,nimic nu va mai fi ca înainte.Şi ştiu că nu ar fi trebuit...nu trebuia. 
 Şi când spun că aş vrea să am o maşină a timpului,o spun chiar pe bune.Aş schimba atâtea.Totul ar fi bine acum.Sau măcar să pot şterge memoria cuiva...dar ştiu că nu pot.Realitatea urlă cât poate de tare că astea se întâmplă doar în filme.Oare de ce mă urăşte atât de tare? 
 De ce nu mă lasă şi pe mine doar câteva clipe să visez? 
 În momentul asta mi-aş dori să fiu un om din ăla fără sentimente.Care nu iubeşte,dar nici nu suferă. 
 Dar nu...iar e acel ceva sau cineva care îmi şopteşte încet cât de frumos e să iubeşti.Dacă ar fi totul atât de uşor. 
 Aş vrea să fiu iar un copil.Un copil care plânge doar atunci când cade cu bicicleta.Un copil care poate visa toată ziua,fără să îl oprească nimeni. 
 Nu pot.Sunt doar o simplă adolescentă obsedată de blogul ăsta în care îmi împărtăşesc sentimentele cu nişte persoane care poate nici nu se obosesc să citească.Poate unii ar crede că sunt doar o persoană mediocră.Poate că da. 
 Dar nu am să mă schimb.Nu pot.Asta sunt eu... 
 Poate cei care citesc asta,şi nici nu mă cunosc,o să mă catalogheze drept o fraieră care stă toată ziua în casă şi plânge după ceva ce nu va avea niciodată.Ştiţi ceva?Nu sunteţi prea departe de adevăr. 
 Dar vă pasă?Să fim realişti...nu,nu vă pasă nici măcar cât negru sub unghie. 
 Poate alţii vor zice că sunt o prefăcută.Dacă stau şi sufăr toată ziua,cum se face că ei mă văd doar zâmbind. 
 Da...poate sunt şi prefăcută. 
 Dar nu îmi pasă,oricum.Societatea de azi se bazează doar pe aparenţe.Singurii care mă cunosc cu adevărat sunt acele persoane pe care le numesc "prieteni".Dar poate că nici ei nu mă cunosc foarte bine.Nici eu nu ştiu exact cine sunt,şi ce caut în lumea asta atât de crudă... 
 Dar chiar aş vrea să pot schimba ceva... 

Un comentariu: