Worse than ever

Si da, trebuie sa ma descarc.
Trebuie sa plang acum. Mult... foarte mult.
Daca nu, o sa explodez.
Ma doare, plang, urlu, si nimic... nimic nu ma mai ajuta.
Ascult aceeasi melodie over and over again. Si nu ma pot opri. Cineva sa apese pe Stop.
Si pana maine e asa de mult.
Si noaptea asta o sa fie atat de lunga. Vechi amintiri, zambete... toate se pare ca s-au inteles sa se intoarca azi si sa ma dea peste cap. Si parca nimic nu ma ajuta acum... doar un singur lucru ar putea sa ma ajute acum, dar ce pacat ca e asa departe, si prea aproape, totusi.
Aproape un sul de servetele mototolite aruncate pe jos... cine o sa le stranga? Tu o sa ma ajuti? Nu...
Sa opreasca cineva vocile din capul meu care rad si urla. Opriti-le, va rog!
Am nevoie de liniste, vreau sa ma calmez... vreau ca lacrimile sa se opreasca din a curge.
Vreau sa rad, sa zambesc.... vreau un motiv sa traiesc. Vreau sa fii aici. Vreau sa imi spui doar ca esti cu mine... vreau doar sa iti pese putin.
E atat de greu?
Doare, doare atat de mult.Si e groaznic, oribil...
Ma simt groaznic si oribil...
Noapte buna, suferinta!

Te voi iubi mereu

Deschide ochii încet. Din nou erau umezi. Acelaşi vis, aceeaşi poveste. Se uită la ceas. 2:30. Se ridică încet şi stă pe marginea patului. E atât de mult până dimineaţă. Se mai aşează încă o dată în pat, închide ochii şi încearcă să adoarmă. Fără reuşită, însă. Se ridică, merge până la bucătărie si îşi ia un pahar cu lapte, apoi se întoarce în cameră, aprinde lampa, şi se aşează la birou. Ia caietul cu sclipici, pixul şi începe să scrie.
"Duminică, 27 noiembrie 2011
Nu am putut să adorm din nou. Gândul îmi stă tot la el. Doamne, de ce se întâmplă tot timpul aşa. Şi chiar când credeam că totul o să fie bine. Aş vrea să pot dormi şi eu măcar într-o noapte fără să mă trezesc plângând şi cu gândul la el. Oare lui îi pasă? Oare el ştie tot ce simt eu? Nu are de unde...
Încerc să adorm, dar amintirea lui nu mă lasă. Am în minte chipul lui angelic. Faţa-i zâmbitoare. Mă simt bine, iar apoi dintr-o dată, cad din nou în aceeaşi prăpastie, gândindu-mă că el nu o să fie niciodată al meu, că eu nu o să fiu niciodată cea la care se gândeşte, că eu nu o să fiu niciodată persoana care îi vine în minte atunci când ascultă o melodie de dragoste, că eu nu o să fiu niciodată motivul pentru care se trezeşte dimineaţa. Şi totuşi, îl iubesc. Mai mult decât cineva ar putea iubi pe altcineva vreodată şi aş vrea ca el să fie acum aici, să îmi spună că totul va fi bine, că el e lângă mine, că nu o să mă lase niciodată singură. Dar nu, el e departe... prea departe, şi totuşi pare atât de aproape. Întind mâna, dar nu îl pot ajunge... amintirea lui e prea vie încă.
Oare se uită şi el acum pe geam cum ninge şi se gândeşte la mine, aşa cum fac eu ? Nu... probabil doarme visând-o pe ea... oare mă va visa vreodată şi pe mine? Niciodată, probabil... "
Deja e ora 3...
Rupe o foaie din caiet, mâzgâleşte ceva pe ea, o împatureşte frumos, iar apoi se ridică, se aşează în pat, desface hârtia, o pune pe noptieră, şi închide ochii...
"Te voi iubi mereu."  scria cu litere aruncate în grabă pe foaie.

My sun

"Ce frumoasa e", isi spuse pentru a mia oara baiatul blond cu ochii verzi, privind-o din nou tinand in mana vesnicul caiet violet cu o steluta verde in colt."Oare ce ascund acele coperti?"se intreba in taina.
Era atat de ciudat sa o vada din nou la ora 5 dimineata zburdand prin gradina, desculta, si cu corpul curatit de roua diminetii. Parea atat de pura. Ajunsese chiar sa isi puna alarma in fiecare dimineata la ora 5 pentru a o putea privi de la fereastra doar pe ea, singura... la scoala era cu totul diferita. Cu totul schimbata, insa acolo, in intimitatea oferita de trandafirii rosii care se intindeau pana la balconul camerei ei, era atat de frumoasa, de cuminte...
Cata dezamagire cand o vazu intrand inauntru. Dar nu pleca, ramase acolo asteptand. Umbra ei aparuse la geamul de la etajul 1 din dreapta. Se imbraca pentru scoala. Desi ii vedea doar umbra, se simtea stanjenit gandindu-se la goliciunea ei...
Era deja ora 6... incepu si el sa se pregateasca de scoala.
"Buna dimineata, Erik." ii spuse cu o voce ragusita. Biata... o fi racit de la statul cu picioarele goale in iarba scaldata de roua diminetii.

"Buna dimineata, Aalyah" ii raspunse sfios.
Autobusul sosise in sfarsit. Era din nou plin, dar parca ulimele locuri ramasesera libere special pentru ei. Nu vroia sa stea langa ea, se temea ca poate ii va descoperi taina, ca poate va trebui sa vorbeasca cu ea, dar se simtea obligat sa se aseze. Ce ar fi spus ea daca nu ar fi facut-o?
Ea privea pe geamul aburit...
"Cat de frumos e afara, nu-i asa?" il intreba.
Cat de ciudata intrebare, cand afara erau doar 2 grade Celsius, iar cerul era cenusiu.
"Da." ii raspunse, fara sa isi dea seama de adevarata inemnatate a raspunsului sau.
"Soarele parca straluceste pentru prima data." ii spuse ea din nou.
Nu reusea sa gaseasca un raspuns afirmatiei date de Aalyah. Soare? Nu se zarea nici macar o raza slaba de soare dincolo de norii cenusii...
Autobusul opri. Ajunsera in sfarsit la scoala. Ea se ridica, dar scapa fara sa vrea caietul violet, el se apleca sa il ia, dar langa caiet se afla un biletel pe care scria "Erik-soarele meu".

Reason to smile

Ahh, de cata vreme nu am mai scris.
Scoala, calculator stricat, teze si iar scoala. In sfarsit, I'm back.
A trecut ceva vreme de la ultimul post, deci mi-am mai pierdut si din indemanare...
Azi o sa incep printr-o intrebare pe care pe multi poate o sa va faca sa radeti.
Ti s-a intamplat vreodata sa te gandesti la o anumita persoana  si sa razi ca si un/o tampit/a fara sa iti dai seama de ce? Da... azi a fost una din zilele acelea la mine. Una din zilele in care m-am simtit absurd de fericita doar gandindu-ma la acel cineva al meu care ma face sa zambesc de ceva vreme incoace. Acel cineva care prin simplul fapt ca imi voorbeste, ma face sa ma simt importanta, prin simplul fapt ca ii pasa, ma face sa imi dau seama ca nu exist degeaba, prin simplul fapt ca are incredere in mine, ma face cea mai fericita din lume.

E motivul meu sa zambesc in fiecare zi, motivul pentru care rad, si motivul pentru care plang. E acea persoana cu care impart totul: fericire, tristete, deprimare... toate sentimentele posibile. Chiar si acum, cand scriu postul asta, ranjesc cu gura pana la urechi pentru ca scriu despre el. De ce scriu despre el? Pentru ca e important, si conteaza mult pentru mine. Deoarece ca sa nu il vad pe el suferind, as face orice.
De ce e asta primul post pe care l-am scris dupa atata vreme? Pentru ca e felul meu de a-i multumi pentru tot ce a facut si face pentru mine, pentru ca e printre putinii caruia chiar ii pasa, desi nu ma cunoaste si pentru ca ma face sa zambesc fara ca macar sa incerc.


P.S: I can't wait to see those brown eyes.