Just a bad day

Şi da... azi eu una dintre "zilele acelea" . Una dintre zilele în care plouă şi în care trebuie să învăţ la biologie ca să nu rămân corigentă. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, profii se pare că au ţinut neaparat să avem ce face acasă aşa că am o grămaaaaadă de teme de făcut.
Şi azi dacă nu dau într-un fel sau altul afară tot, o să explodez, şi atunci când explodez e rău. Ştiţi voi...depresie, lacrimi diseperare... etc.
Şi aş vrea ca azi el să se simtă bine. Măcar el. Poate aşa m-ar putea face şi pe mine să mai zâmbesc, aşa cum face de obicei. Ar putea să îmi cânte şi să stăm să vorbim la telefon până noaptea târziu aşa cum am făcut-o de multe ori. Să îi pot spune că mă simt rău, să îi spun că nu vreau să îl văd aşa, că vreau să zâmbească. Zâmbetul lui e singurul lucru care mai îmi calmează depresia asta continuă. Vreau să nu mă pot trezi dimineaţa pentru că vorbisem cu el până târziu. Dar se pare că azi nu.
Şi totuşi vreau să redevină el motivul pentru care zâmbesc, pentru care mă trezesc dimineaţa şi pentru care adorm seara. Vreau să ştie că e important, că o zi fără el nu există, şi mai ales, vreau să ştie că eu, chiar dacă nu sunt acolo... voi fi tot timpul acolo. Vreau ca el să fie partea bună dintr-o zi proastă... dar nu.
Iar apoi... vine mâine. O altă zi... poate mai rea.

Miracle

Stă la geam şi priveşte cum micii pufi de nea acoperă totul. "Nimeni nu îi poate opri" gândi ea, ştergându-şi lacrima apărută în colţul ochiului drept. Apoi se aşeză pe divanul frumos aşezat în faţa geamului, chiar lângă şemineu. Lemnele mocneau, fiind singura sursă de lumină din casă, curentul fiind întrerupt din cauza vremii. Privea pe geam şi se minuna de măreţia fulgilor de nea. Îşi dorea să aibă măcar unul, să-l simtă. Se ridică şi deschise geamul. De afară veni un crivăţ necruţător şi rece. Întinse mâinile afară, şi aşteptă câteva secunde. În doar câteva momente, braţele îi erau albe si reci. Le băgă înapoi înăuntru, şi de frică să nu rănească nici măcar unul din micii fulguleţi care îşi făcuseră loc pe mâinile sale, lăsă geamul deschis. Se aşeză din nou pe divan şi stătea privindu-şi mâinile cum nu o mai făcuse până atunci. Mâinile ei începeau să fie ude, şi fără să apuce să îşi dea seama, fulgii deja se topiseră. Doar spiritul unui mic fulguleţ parcă se chinuia să rămână. Era o mică picătură de apă rămasă încă pe degetul ei. O  privea intens, când faţa e se oglindi în mica picătură de apă. Apoi la scurt timp, apăru şi el lângă ea... erau amândoi fericiţi fugind prin zăpadă. El o prinse de mână şi îi înghesui un bileţel micuţ în palmă, apoi dispăru. Un zgomot se aude... era uşa camerei ei. Ea zăcea pe divanul din faţa ferestrei larg deschise aproape îngheţată.
 - Draga mea, trezeşte-te! urlă disperată mama ei.
 - Stai liniştită... mă odihneam doar.
 - Ce e pe jos? Ţi-am mai spus să arunci mizeriile la coş.
 - Lasă, îl iau eu. Era un bileţel mic şi şifonat. Îl deschise grijulie.

     " Un simplu fulg de nea nu poate şti ce simţi, dar eu da... şi voi fi tot timpul acolo, nu contează sub ce formă. "  
-Mamă, mi-e frig. zise ea încet aşezându-se în pat şi închizând ochii.

Back to December

(For no reason, today my post it's going to be in English. Hope you'll still read it. )

 And we're back to December... old memories, other snowflakes falling in front of my eyes... but last year... last year it was different. Last year was my best December. You made me smile, you made me belive I can be whoever I want. And then... when January came, you just left. With no reason, and without saying goodbye.
 Today I'm back to December, and I can honestly say it's the worse day of the year for me...
 I wish I could go back to the last year's December. But I can't. The time's not waiting for me... it's going on and on. The time has no memories, like I do... the time doesn't cry for every single time someone doesn't care about it, like me. I guess I'm the silly one. The time has no fault. It just exists. And it passes fast just to help us forget faster.

 But what if I just can't forget? I keep remembering all those crazy times you made me laugh... all those wonderful times we look straight into each others eyes. I wish I could go back to those times...
 I wish I could go back to the time when I haven't even met you.
 But then I smile... I smile because I know it's a new December... maybe this year it will be different. Or maybe not. All I know, is I'm going to remember the last December all my life...
  And then January comes... maybe a new beggining... or maybe not.

Worse than ever

Si da, trebuie sa ma descarc.
Trebuie sa plang acum. Mult... foarte mult.
Daca nu, o sa explodez.
Ma doare, plang, urlu, si nimic... nimic nu ma mai ajuta.
Ascult aceeasi melodie over and over again. Si nu ma pot opri. Cineva sa apese pe Stop.
Si pana maine e asa de mult.
Si noaptea asta o sa fie atat de lunga. Vechi amintiri, zambete... toate se pare ca s-au inteles sa se intoarca azi si sa ma dea peste cap. Si parca nimic nu ma ajuta acum... doar un singur lucru ar putea sa ma ajute acum, dar ce pacat ca e asa departe, si prea aproape, totusi.
Aproape un sul de servetele mototolite aruncate pe jos... cine o sa le stranga? Tu o sa ma ajuti? Nu...
Sa opreasca cineva vocile din capul meu care rad si urla. Opriti-le, va rog!
Am nevoie de liniste, vreau sa ma calmez... vreau ca lacrimile sa se opreasca din a curge.
Vreau sa rad, sa zambesc.... vreau un motiv sa traiesc. Vreau sa fii aici. Vreau sa imi spui doar ca esti cu mine... vreau doar sa iti pese putin.
E atat de greu?
Doare, doare atat de mult.Si e groaznic, oribil...
Ma simt groaznic si oribil...
Noapte buna, suferinta!

Te voi iubi mereu

Deschide ochii încet. Din nou erau umezi. Acelaşi vis, aceeaşi poveste. Se uită la ceas. 2:30. Se ridică încet şi stă pe marginea patului. E atât de mult până dimineaţă. Se mai aşează încă o dată în pat, închide ochii şi încearcă să adoarmă. Fără reuşită, însă. Se ridică, merge până la bucătărie si îşi ia un pahar cu lapte, apoi se întoarce în cameră, aprinde lampa, şi se aşează la birou. Ia caietul cu sclipici, pixul şi începe să scrie.
"Duminică, 27 noiembrie 2011
Nu am putut să adorm din nou. Gândul îmi stă tot la el. Doamne, de ce se întâmplă tot timpul aşa. Şi chiar când credeam că totul o să fie bine. Aş vrea să pot dormi şi eu măcar într-o noapte fără să mă trezesc plângând şi cu gândul la el. Oare lui îi pasă? Oare el ştie tot ce simt eu? Nu are de unde...
Încerc să adorm, dar amintirea lui nu mă lasă. Am în minte chipul lui angelic. Faţa-i zâmbitoare. Mă simt bine, iar apoi dintr-o dată, cad din nou în aceeaşi prăpastie, gândindu-mă că el nu o să fie niciodată al meu, că eu nu o să fiu niciodată cea la care se gândeşte, că eu nu o să fiu niciodată persoana care îi vine în minte atunci când ascultă o melodie de dragoste, că eu nu o să fiu niciodată motivul pentru care se trezeşte dimineaţa. Şi totuşi, îl iubesc. Mai mult decât cineva ar putea iubi pe altcineva vreodată şi aş vrea ca el să fie acum aici, să îmi spună că totul va fi bine, că el e lângă mine, că nu o să mă lase niciodată singură. Dar nu, el e departe... prea departe, şi totuşi pare atât de aproape. Întind mâna, dar nu îl pot ajunge... amintirea lui e prea vie încă.
Oare se uită şi el acum pe geam cum ninge şi se gândeşte la mine, aşa cum fac eu ? Nu... probabil doarme visând-o pe ea... oare mă va visa vreodată şi pe mine? Niciodată, probabil... "
Deja e ora 3...
Rupe o foaie din caiet, mâzgâleşte ceva pe ea, o împatureşte frumos, iar apoi se ridică, se aşează în pat, desface hârtia, o pune pe noptieră, şi închide ochii...
"Te voi iubi mereu."  scria cu litere aruncate în grabă pe foaie.

My sun

"Ce frumoasa e", isi spuse pentru a mia oara baiatul blond cu ochii verzi, privind-o din nou tinand in mana vesnicul caiet violet cu o steluta verde in colt."Oare ce ascund acele coperti?"se intreba in taina.
Era atat de ciudat sa o vada din nou la ora 5 dimineata zburdand prin gradina, desculta, si cu corpul curatit de roua diminetii. Parea atat de pura. Ajunsese chiar sa isi puna alarma in fiecare dimineata la ora 5 pentru a o putea privi de la fereastra doar pe ea, singura... la scoala era cu totul diferita. Cu totul schimbata, insa acolo, in intimitatea oferita de trandafirii rosii care se intindeau pana la balconul camerei ei, era atat de frumoasa, de cuminte...
Cata dezamagire cand o vazu intrand inauntru. Dar nu pleca, ramase acolo asteptand. Umbra ei aparuse la geamul de la etajul 1 din dreapta. Se imbraca pentru scoala. Desi ii vedea doar umbra, se simtea stanjenit gandindu-se la goliciunea ei...
Era deja ora 6... incepu si el sa se pregateasca de scoala.
"Buna dimineata, Erik." ii spuse cu o voce ragusita. Biata... o fi racit de la statul cu picioarele goale in iarba scaldata de roua diminetii.

"Buna dimineata, Aalyah" ii raspunse sfios.
Autobusul sosise in sfarsit. Era din nou plin, dar parca ulimele locuri ramasesera libere special pentru ei. Nu vroia sa stea langa ea, se temea ca poate ii va descoperi taina, ca poate va trebui sa vorbeasca cu ea, dar se simtea obligat sa se aseze. Ce ar fi spus ea daca nu ar fi facut-o?
Ea privea pe geamul aburit...
"Cat de frumos e afara, nu-i asa?" il intreba.
Cat de ciudata intrebare, cand afara erau doar 2 grade Celsius, iar cerul era cenusiu.
"Da." ii raspunse, fara sa isi dea seama de adevarata inemnatate a raspunsului sau.
"Soarele parca straluceste pentru prima data." ii spuse ea din nou.
Nu reusea sa gaseasca un raspuns afirmatiei date de Aalyah. Soare? Nu se zarea nici macar o raza slaba de soare dincolo de norii cenusii...
Autobusul opri. Ajunsera in sfarsit la scoala. Ea se ridica, dar scapa fara sa vrea caietul violet, el se apleca sa il ia, dar langa caiet se afla un biletel pe care scria "Erik-soarele meu".

Reason to smile

Ahh, de cata vreme nu am mai scris.
Scoala, calculator stricat, teze si iar scoala. In sfarsit, I'm back.
A trecut ceva vreme de la ultimul post, deci mi-am mai pierdut si din indemanare...
Azi o sa incep printr-o intrebare pe care pe multi poate o sa va faca sa radeti.
Ti s-a intamplat vreodata sa te gandesti la o anumita persoana  si sa razi ca si un/o tampit/a fara sa iti dai seama de ce? Da... azi a fost una din zilele acelea la mine. Una din zilele in care m-am simtit absurd de fericita doar gandindu-ma la acel cineva al meu care ma face sa zambesc de ceva vreme incoace. Acel cineva care prin simplul fapt ca imi voorbeste, ma face sa ma simt importanta, prin simplul fapt ca ii pasa, ma face sa imi dau seama ca nu exist degeaba, prin simplul fapt ca are incredere in mine, ma face cea mai fericita din lume.

E motivul meu sa zambesc in fiecare zi, motivul pentru care rad, si motivul pentru care plang. E acea persoana cu care impart totul: fericire, tristete, deprimare... toate sentimentele posibile. Chiar si acum, cand scriu postul asta, ranjesc cu gura pana la urechi pentru ca scriu despre el. De ce scriu despre el? Pentru ca e important, si conteaza mult pentru mine. Deoarece ca sa nu il vad pe el suferind, as face orice.
De ce e asta primul post pe care l-am scris dupa atata vreme? Pentru ca e felul meu de a-i multumi pentru tot ce a facut si face pentru mine, pentru ca e printre putinii caruia chiar ii pasa, desi nu ma cunoaste si pentru ca ma face sa zambesc fara ca macar sa incerc.


P.S: I can't wait to see those brown eyes.