Bună, sunt eu, Dragostea.

Hihi.
Da, a fost un zâmbet. Doar unul dintre milioanele pe care le-am trăit cu tine. Pentru ce a fost? Pentru că mă gândeam la tine. Da... gândul la tine mă face mereu să zâmbesc. Eşti un bleg. Oh, da! Cel mai bleg. Eşti bleg, copilăros, naiv, iubitor, romantic, vesel, trist, răzbunător, gelos, vulcanic, amuzant. Eşti toate la un loc. Şi îţi ador toate momentele astea. Te ador atunci când eşti copilăros şi faci pe supăratul. Îmi place atunci când tu pui botic, iar eu trebuie să te strâng de ambii obrăjori ca să-ţi dezumflu boticul. Îmi placi şi atunci când eşti gelos şi nu mă pot înţelege deloc cu tine, atunci când oricum s-ar fi întâmplat de fapt, tu eşti cel care are dreptate, iar eu vinovata care nu are voie să vorbească nimic.
Până la tine mi-am pierdut timpul. Mi-am pierdut timpul cu feţe pasagere, sentimente false, zâmbete forţate şi cuvinte superficiale. Tu m-ai învăţat să duc dorul unei singure feţi. A ta. Tu m-ai învăţat ce-nseamnă cu adevărat să simţi, să te doară sau nu. Să-mi fie dor de o şoaptă, de un mesaj, de o poză. Tu m-ai învăţat să zâmbesc cu toată inima, nu doar cu faţa. Şi de aceea te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta!
Cu tine am învăţat ce-nseamnă să aştepâi un telefon, un mesaj. Am învăţat cum e să-ţi fie dor de o voce, de o şoaptă caldă. Tu mi-eşti tot. Mi-eşti primăvară, vară, toamnă şi iarnă. Mi-eşti luni, mi-eşti marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă şi duminică. Tu mi-eşti dimineaţă şi tot tu mi-eşti seară. Mi-eşti lacrimă, mi-eşti zâmbet. Mi-eşti alinare. De tine mi-e mereu dor, spre tine întind mereu mâna, la tine vreau să ajung. Cu tine am învăţat ce-nseamnă să treacă o oră... o oră în care nu vorbeam, cu tine am învăţat cum e să te uiţi mereu la ceas şi să te gândeşti de cât timp nu am mai vorbit. Tu m-ai învăţat să am răbdare, să aştept. Să te aştept mereu.
Iar azi sunt cea mai fericită. Sunt fericită că pot să zâmbesc fără să-mi fie frică că peste câteva minute s-ar putea să plâng. Sunt fericită că am pe cine să iubesc şi că am cine să mă iubească. Sunt fericită că am făcut cunoştinţă cu Dragostea. E... atât de minunată! Mi s-a prezentat într-o zi friguroasă de decembrie. Mi s-a prezentat simplu, nici măcar nu am recunoscut-o. "Bună, eu sunt, ce faci?"
Şi şi-a continuat jocul aşa... fără să-mi spună cine e de fapt, vreo două zile. Iar apoi...

"Bună, eu sunt Dragostea. Am venit ca să te fac fericită. Şi nu am venit singură. Am să-ţi ofer un dar, care te va ajuta să fii fericită. E o minune. E el."
Şi atunci, pentru prima dată-n viaţă, inima mea bătea cu adevărat, cu un scop. Pentru el.
Şi de atunci, am devenit prietene foarte bune. Mă vizitează în fiecare zi. Cum cine? DRAGOSTEA.
Mă învaţă multe. Mă învaţă că dragostea nu durează doar o vară. Mă învaţă să preţuiesc fiecare moment şi să nu-l transform într-o amintire, pentru că amintirile dor la un moment dat. Mă învaţă să fac fiecare moment o părticică din mine. Deci, ţi se pare că sunt întreagă? Nici pe departe! Mai am de pus multe părticele la mine ca să pot fi completă. Şi fiecare bucăţică o să o pun cu ajutorul lui. Zi de zi, pas cu pas. Încet. Nu... noi nu ne grăbim. Noi iubim încet şi profund. Atât de profund, încât ni se pare că încetul trece prea repede. Nu te iubesc pentru o zi, o săptămână, o lună sau un an. Te iubesc pentru o viaţă întreagă. Şi după aceea. Te iubesc chiar dacă tu o să încetezi vreodată să o faci. Eu tot te iubesc. Nu vreau să crezi că te iubesc pentru că şi tu mă iubeşti. Eu te iubesc pentru tot ce am cu tine. Pentru cine eşti, pentru ce sunt datorită ţie.
Te iubesc atât de profund, fără suflu, adânc, durereos, ucigător, spontan şi nebuneşte. Atunci când te iubesc, dau Raţiunea afară din căsuţa ei. Rămâne acolo doar Sentimentul. Of, e atât de liniştitor când e ea plecată. Când sunt amândoi, şi Raţiunea, şi Sentimentul, e un haos total. Tu eşti liniştea mea.
Te iubesc ca pe nimeni altul, pentru că eu te-am ales să-mi fii alinare, lumină, întuneric şi căldură.

Tu

De ce te iubesc? Întreabă-mă mai bine de ce iubesc viaţa, pentru că e cam acelaşi lucru. Şi nu pot, nu pot să îmi dau seama ce am făcut atât de bun în lumea asta să te merit. Şi încep, şi continui, şi nu mai termin să îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale, că eşti al meu, şi că mă iubeşti. Dar îţi poţi tu imagina cât te iubesc eu pe tine? Poţi tu oare? Ştii cât te iubesc? Nu, cum să ştii? Nu ai de unde. Nici măcar eu nu ştiu. Nu am idee. E prea mult ce simt, dar totuşi  uneori simt că e prea puţin ce simţi, că tu meriţi mai mult. Mult mai mult. Enorm de mult! Te iubesc de jos, din Iad, până sus, în Cer. Acolo în cer unde eşti tu. Tu, îngerul meu.
Ah, şi dacă aş putea măcar să mă dezlipesc de vocea ta, noaptea. Dar nu, sunt prea dependentă de vocea ta. Of, şi respiraţia. Doamne, mă înnebuneşte, noapte de noapte, cuvânt cu cuvânt. Cu fiecare gest, cu fiecare mesaj, fiecare apelativ pe care mi-l dai, fiecare zâmbet... toate astea mă fac să te iubesc mai mult şi mai mult. De ce te iubesc? Să nu mă întrebi niciodată, nu o să îţi ştiu răspunde. Pur şi simplu te iubesc.
Dacă am pornit pe drumul ăsta  singură, vreau ca tu să mă aştepţi la capătul drumului şi să mă săruţi. Dar ştiu că nu e aşa, ştiu că am pornit pe drumul ăsta cu tine, şi că o să mă săruţi de sute, mii de ori până la capătul lui. De fiecare dată când  îmi va fi greu. Pentru că drumul ăsta al nostru e lung, şi e greu... dar îl ador, pentru că suntem împreună. L-aş parcurge de un infinit de ori, până l-aş şti pe dinafară şi nu m-aş plictisi de el, nu aş adăuga nimic nou. Iubesc totul. Fiecare ceartă,fiecare împăcare, fiecare criză de gelozie, pentru că tu, iubitul meu, eşti un gelos. Şi te ador aşa cum eşti, viaţo !
Ştii... îmi placi şi când eşti rău şi ironic cu mine... îţi ador toate defectele, şi îţi urăsc calităţile. Dar te iubesc pe tine, cu tot ce ai.
Şi dacă o să mă laşi vreodată, ştii ce o să fac? Nimic, nu o să plâng, pentru că lacrimile ar fi prea puţin  să arate cât m-ar durea de fapt. Amintirea ta ar dăinui veşnic în mine.

Pentru el

Ce ţi-e şi cu iubirea asta? Începe aşa... pe silent, că abia o simţi, continuă cu nişte fluturaşi şi se termină prin moarte. Asta e iubirea adevărată, după părerea mea.
Iubirea adevărată e atunci când iubeşti fără să aştepţi nimic în schimbi, fără să aştepţi ca sentimentele să îţi fie împărtăşite.
Ai putea să ierţi orice doar pentru că iubeşti? Ai putea să-ţi treci peste orgoliu, peste demintate, doar pentru a fi cu persoana iubită? Păi, dragă cititorule... asta e iubirea adevărată. Care nu ţine cont de niciun fel de principiu.
Eu... eu de aceea mă trezesc dimnieaţa. Pentru că iubesc. Te iubesc. Mă trezesc ca să îţi ctesc mesajele, mă trezesc ca să se poată face seară să adorm cu gândul la tine. Eu te iubesc, te ador, te venerez, te doresc, te plac, te simpatizez. Tu... tu mă înnebuneşti, mă faci să zâmbesc, să plâng, să visez. Tu m-ai învăţat că dragostea nu are limite, cu dragostea poţi face orice. Tu... eşti raţiunea mea. Motivul pentru care trăiesc şi exist.
Îmi pare rău dacă v-am plictisit cu postarea asta... dar e doar un simplu cadou pentru el. Un fel de a-i mulţumi.

Te iubesc, my dear!

Maybe you will come around one day

"Plec, te-am iubit prea mult, şi nu ţi-a păsat. Sper să fii fericit acum. Să nu mă uiţi! "

Nişte cuvinte aruncate în grabă pe o foaie şifonată de hârtie, o pune pe masă, îşi ia paltonul, geanta, şi pleacă în pripă, uitând chiar să închidă uşa. Oricum, ce mai conta?
O ia la fugă pe străzile înguste, neştiind unde se îndreaptă. Afară începe să ningă, iar amintirile  revin... ce frumos era atunci când îşi făceau speranţe că vor merge de mână prin parc, afară ningea, iar oamenii îi priveau gândindu-se "Ce bine le stă împreună.". Ce departe păreau acum acele vremuri... deja zăpada se aşternuse într-un strat subţire pe jos. Alerga pe străzile oraşului, vrând să ajungă la gară... vroia să plece cât mai departe de locurile care au făcut-o să sufere atât de mult. În sfârştit ajunse la şosea, dincolo de ea se afla gara. O luă la fugă să ajungă cât mai repede de partea cealaltă, fără să se uite într-o parte şi în alta...

"Bună seara, dragi telespectatori. Ştire de ultimă oră. O tânără a fost lovită fatal într-un accident de pe o şosea aglomerată din Cluj. Din spusele martorilor, tânăra dorea să traverseze şoseaua fără să se asigure. Aceasta a lăsat şi un mesaj iubitului său, de care se pare că se despărţise de curând. "

P.S: I'll always love you.

Poveste de iarnă

Zâmbește. În sfârșit un surâs îi apăru pe față. Stătea la geam și privea micii fulguşori cum își făceau jocul.
 "Mi-aș dori să fiu unul dintre ei. Să pot să zbor, să fiu ușoară... pură." își spuse ea în gând în timp ce iubitul ei intră în cameră.
   -Draga mea, am instalat bradul. Mai trebuie doar să vii să îl decorezi...
   -Vin imediat, dragule. Vreau doar să îi mai privesc încă puțin.
   -Să îi privești? Pe cine să privești?
   -Pe ei. Uite, sunt așa frumoși, nu-i așa?
 Bărbatul se apropie mai tare de geam.
   -Da, sunt frumoși. Dar îi vezi în fiecare an. Nu înțeleg ce ți se pare atât de interesant la ei.
   -Nu înțelegi...
   -Mai bine haide să împodobim bradul, e târziu. Mâine vei avea timp să îi privești toată ziua.
   -Vin imediat.
 Bărbatul iese din cameră, iar tânăra femeie trage scaunul de la biroul din stejar, așezându-l în fața ferestrei.
 "Of, Doamne. V-aș putea privi pentru totdeauna. Sunteți atât de frumoși și tineri. Nu ați îmbătrânit deloc de când eram eu mică." le spuse ea în șoaptă, fiindu-i frică să nu o audă cineva, să nu îi descopere cineva secretul.
 Stătea acum nerăbdătoare, privind geamul înghețat de gerul de afară. Șterse o parte cu mâna, ca să poată să îi privească în continuare. Ce drăguț! Doi copii se chinuiau să pună capul omului de zăpadă peste ceilalți doi bulgări mari. Era uimită de bucuria de pe chipurile lor când în sfârșit reușiră să îl așeze la locul lui. Dintr-o data dispărură.
 "Unde ați plecat? Veniți înapoi!"
 Nu dură mult și cei doi apărură iar. Aveau o mătură, 2 castane, câteva pietricele, și un băț mai lung. Încetul cu încetul, fața omului de zăpadă începea să se contureze. Dar parcă era trist...
 "Faceți-l să zâmbească!" zise ea încet.
 Și ca și cum ar fi auzit-o, unul dintre copii a mutat o pietricică nelalocul ei și acum omul de zăpadă era fericit...Apoi, parcă ca și printr-o minune, omul de zăpadă începu să îi vorbească.
  -Vreau să îți spun un secret neștiut de nimeni.
  -Draga mea, ai spus că vii imediat.
  -Dar stai, doar o clipă.
 Privi din nou pe geam, dar omul de zăpadă stătea nemișcat.
  -Vroia să îmi spună ceva. De ce l-ai oprit?
  -Cine să îți spună?
  -El! arătând cu degetul spre omul de zăpadă de afară.
  -Prostii, scumpo. Vino!

E doar începutul sfârşitului

Bună! Eu sunt Elina. Stau aici şi îmi pierd ultimele ore din viaţă scriind, pentru că vreau să rămână ceva de mine. Măcar foaia asta mototolită de hârtie să rămână, că altceva mai bun nu am reuşit să realizez.
Te rog, dacă citeşti, nu te lua de greşelile gramaticale. E mult de când am terminat eu şcoala... de fapt, sunt 2 ani. Dar nu contează. Crezi că îmi arde să scriu corect?
Şi acum... o să încerc să îmi povestesc viaţa în câteva rânduri scurte.
Eu... eu sunt bolnavă. Am SIDA. Şi din câte mi-au spus doctorii, în câteva zile o să mor. Tata a murit când eu aveam 10 ani de Crăciun. Am stat vreo 5 ani cu mama, dar bunica a hotărât că să văd toţi acei bărbaţi care lăsau câte 500 de mii pe masa de lângă pat în timp ce îşi încheiau cămăşile, nu era tocmai cel mai bun mod de a-mi oferi o educaţie, aşa că m-a luat la ea. Asta până când am împlinit 18 ani, iar ea a murit de cancer. Statul i-a luat locuinţa, iar de mama nu am mai reuşit să dau. Aşa că de atunci am stat pe unde am putut. Prima dată m-a luat o fostă colegă de liceu la ea. Era frumos. Aveam camera mea, mâncare caldă, iar părinţii ei se comportau foarte frumos cu mine. Păcat că s-au despărţit. Ea a plecat cu tatăl ei în Germania, iar mama ei s-a mutat la ţară la părinţii ei.
O vreme am trăit din prostituţie... "cauza bolii ei" te gândeşti acum, nu? Da... aşa e.
Şi cum spuneam. O vreme am trăit de pe o zi pe alta... sau mai bine spus de pe o noapte pe alta, până ce am dat peste Peter. Părea că mă iubeşte, îmi lua tot ce îmi doream... şi am fost fericiţi împreună câteva luni. Până într-o zi când l-am auzit vorbind la telefon despre banii pe care avea să îi primească după ce eu ajungeam în Italia...
Am fugit de la el, şi din ziua aia nu l-am mai văzut. Acum m-am împrietenit cu o fată care minte pe cine poate că ştie face tot felul de vrăji ca să îşi câştige existenţa. Suntem prietene bune. Îmi dă şi ultimii bani pe care îi face ca să îmi iau ţigări. Ştie că aş înnebuni fără ele. Uneori mai îmi face rost şi de câte o doză de marijuana sau de câte o sticlă de ceva.
Ieri mi-a dat 500 de mii ca să îmi fac controlul... poate ultimul. Erau ultimii ei bani. Nu am vrut să îi iau, dar a insistat. Când am aflat ce mi-au spus, mi-a părut rău că i-am luat... doctorii nu mi-au spus nimic nou. Ştiam că am să mor.
Şi totuşi, ce mi-au spus, s-a adeverit. Azi nici măcar nu am mai putut să mă ridic din pat. Iar ea, a stat lângă mine toată ziua. Nu s-a mişcat de la căpătâiul meu. Sau ba da, a mers 10 minute să îmi facă rost de o ţigară. Şi într-o punguliţă mică era pe fund puţin extasy. Zicea că dacă tot mor, să mor fericită.
I-am zis să îl lase pe noptieră. Acum am rugat-o să mă lase puţin singură, să pot să îmi adun gândurile, şi să scriu asta...
Presupun că am cam terminat...
O să împătur bileţelul, o să iau praful ăsta ce îmi face cu ochiul de pe noptieră şi o să încerc să adorm. Poate o să îmi fie mai uşor.
Noapte bună...

[Această poveste este pură ficţiune. Personajele sunt fictive. Iar acţiunea este "răsărită" din imaginaţia mea de la 12 noaptea. Hope you enjoyed  it! ].

Epilogul Crăciunului

Crăciunul.
Încă un lucru tăiat de pe lista ei cu "Momente în care zâmbesc". Mai era doar un singur moment care încă rezista. 30 decembrie. Ziua în care îi spusese prima dată că o iubeşte. Dar era mâine... şi el nu mai era. Nu mai era un moment fericit. 

"Ce trist e acum că a trecut Crăciunul..." se gândea ea, sprinjinindu-se cu spatele de uşă în timp ce aluneca încet în jos. Acum mâinile ei atingeau mocheta gri şi uzată. "Ce frig e aici. Ar trebui să mă ridic."
Făcu un mic efort să se ridice... "Mai stau puţin. E atât de liniştit."
Stătea şi privea încăperea de 7 pe 7 metri, care îi părea atât de uriaşă acum. Iar ea... era atât de mică şi neajutorată. Afară era o vreme atât de mohorâtă. Parcă toate vroiau să intre în antiteză cu ceea ce era anul trecut în această vreme. Anul trecut... "Oh, da..." zise ea încet, şi o lacrimă îi curgea din ochiul stâng.
"Dispari! " îi urlă ea în şoaptă... şi lacrima o luă la fugă în jos, pe obrazul ei. Acum nu mai era... era din nou doar ea.
Knock, knock.
"Haide să mănânci, Sore."
"Nu mi-e foame. Pleacă!" veni răspunsul.
Şi apoi se ghemui în faţa uşii şi privea pe geam.
"Cum plouă... anul trecut ningea. Ce întuneric e; anul trecut era plin de luminiţe. Ce singură sunt acum... anul trecut..." şi se opri. Îşi făcea mai mult rău.
"Sore, lasă-mă să intru. Ce e cu tine?" o întrebă mama ei de partea cealaltă a uşii vechi din lemn.
"Nu am nimic. Mi-e doar frig."
"Te doare ceva?"
" Da... mă doare foarte tare. Inima mă doare."

Scrisoare către liceeni

                                                      Câtă dreptate poate avea omul ăsta.

Today I don't feel like doing anything

Plâng, râd, zâmbesc, toate la un loc... şi nu e uşor.
Cred că am mai zis asta de câteva ori în posturile mele, dar ştii... chiar vreau să fiu şi eu fericită măcar o dată. Dar nu... cineva ţine neaparat ca eu să merg din rău în mai rău.
Aş vrea să zic că viaţa e frumoasă, plină de floricele, ponei şi unicorni, dar, din păcate realitatea e alta. Puţinul raţionament pe care îl am mă face să realizez că viaţa e infectă. Cel puţin a mea...
Şi da, m-am oprit. Trebuie să îmi scot SPACE-ul că a intrat înăuntru. Mda... nici tastatura nu mă mai ajută.
Am zis despre mine... acum el.
El... continuă să îmi trimită mesaje. Unul după altul. Viaţa e atât de ironică. Şi el... parcă vrea să îmi facă mai mult rău. Ca şi cum nu ar fi de ajuns că mă chinui în fiecare zi să îl uit...
M-am săturat de tot şi toate. Dar bine că vine vacanţa. O să dorm în majoritatea timpului, şi probabil îmi va fi mai bine...
Cine ştie.

Şi da, ştiu că azi v-am dezamăgit cu postul ăsta de rahat, dar asta simt... azi nu am chef de povestioare, nici de chestii artistice, nici de nimic.
Azi nu am imaginaţie!

Just a bad day

Şi da... azi eu una dintre "zilele acelea" . Una dintre zilele în care plouă şi în care trebuie să învăţ la biologie ca să nu rămân corigentă. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, profii se pare că au ţinut neaparat să avem ce face acasă aşa că am o grămaaaaadă de teme de făcut.
Şi azi dacă nu dau într-un fel sau altul afară tot, o să explodez, şi atunci când explodez e rău. Ştiţi voi...depresie, lacrimi diseperare... etc.
Şi aş vrea ca azi el să se simtă bine. Măcar el. Poate aşa m-ar putea face şi pe mine să mai zâmbesc, aşa cum face de obicei. Ar putea să îmi cânte şi să stăm să vorbim la telefon până noaptea târziu aşa cum am făcut-o de multe ori. Să îi pot spune că mă simt rău, să îi spun că nu vreau să îl văd aşa, că vreau să zâmbească. Zâmbetul lui e singurul lucru care mai îmi calmează depresia asta continuă. Vreau să nu mă pot trezi dimineaţa pentru că vorbisem cu el până târziu. Dar se pare că azi nu.
Şi totuşi vreau să redevină el motivul pentru care zâmbesc, pentru care mă trezesc dimineaţa şi pentru care adorm seara. Vreau să ştie că e important, că o zi fără el nu există, şi mai ales, vreau să ştie că eu, chiar dacă nu sunt acolo... voi fi tot timpul acolo. Vreau ca el să fie partea bună dintr-o zi proastă... dar nu.
Iar apoi... vine mâine. O altă zi... poate mai rea.

Miracle

Stă la geam şi priveşte cum micii pufi de nea acoperă totul. "Nimeni nu îi poate opri" gândi ea, ştergându-şi lacrima apărută în colţul ochiului drept. Apoi se aşeză pe divanul frumos aşezat în faţa geamului, chiar lângă şemineu. Lemnele mocneau, fiind singura sursă de lumină din casă, curentul fiind întrerupt din cauza vremii. Privea pe geam şi se minuna de măreţia fulgilor de nea. Îşi dorea să aibă măcar unul, să-l simtă. Se ridică şi deschise geamul. De afară veni un crivăţ necruţător şi rece. Întinse mâinile afară, şi aşteptă câteva secunde. În doar câteva momente, braţele îi erau albe si reci. Le băgă înapoi înăuntru, şi de frică să nu rănească nici măcar unul din micii fulguleţi care îşi făcuseră loc pe mâinile sale, lăsă geamul deschis. Se aşeză din nou pe divan şi stătea privindu-şi mâinile cum nu o mai făcuse până atunci. Mâinile ei începeau să fie ude, şi fără să apuce să îşi dea seama, fulgii deja se topiseră. Doar spiritul unui mic fulguleţ parcă se chinuia să rămână. Era o mică picătură de apă rămasă încă pe degetul ei. O  privea intens, când faţa e se oglindi în mica picătură de apă. Apoi la scurt timp, apăru şi el lângă ea... erau amândoi fericiţi fugind prin zăpadă. El o prinse de mână şi îi înghesui un bileţel micuţ în palmă, apoi dispăru. Un zgomot se aude... era uşa camerei ei. Ea zăcea pe divanul din faţa ferestrei larg deschise aproape îngheţată.
 - Draga mea, trezeşte-te! urlă disperată mama ei.
 - Stai liniştită... mă odihneam doar.
 - Ce e pe jos? Ţi-am mai spus să arunci mizeriile la coş.
 - Lasă, îl iau eu. Era un bileţel mic şi şifonat. Îl deschise grijulie.

     " Un simplu fulg de nea nu poate şti ce simţi, dar eu da... şi voi fi tot timpul acolo, nu contează sub ce formă. "  
-Mamă, mi-e frig. zise ea încet aşezându-se în pat şi închizând ochii.

Back to December

(For no reason, today my post it's going to be in English. Hope you'll still read it. )

 And we're back to December... old memories, other snowflakes falling in front of my eyes... but last year... last year it was different. Last year was my best December. You made me smile, you made me belive I can be whoever I want. And then... when January came, you just left. With no reason, and without saying goodbye.
 Today I'm back to December, and I can honestly say it's the worse day of the year for me...
 I wish I could go back to the last year's December. But I can't. The time's not waiting for me... it's going on and on. The time has no memories, like I do... the time doesn't cry for every single time someone doesn't care about it, like me. I guess I'm the silly one. The time has no fault. It just exists. And it passes fast just to help us forget faster.

 But what if I just can't forget? I keep remembering all those crazy times you made me laugh... all those wonderful times we look straight into each others eyes. I wish I could go back to those times...
 I wish I could go back to the time when I haven't even met you.
 But then I smile... I smile because I know it's a new December... maybe this year it will be different. Or maybe not. All I know, is I'm going to remember the last December all my life...
  And then January comes... maybe a new beggining... or maybe not.

Worse than ever

Si da, trebuie sa ma descarc.
Trebuie sa plang acum. Mult... foarte mult.
Daca nu, o sa explodez.
Ma doare, plang, urlu, si nimic... nimic nu ma mai ajuta.
Ascult aceeasi melodie over and over again. Si nu ma pot opri. Cineva sa apese pe Stop.
Si pana maine e asa de mult.
Si noaptea asta o sa fie atat de lunga. Vechi amintiri, zambete... toate se pare ca s-au inteles sa se intoarca azi si sa ma dea peste cap. Si parca nimic nu ma ajuta acum... doar un singur lucru ar putea sa ma ajute acum, dar ce pacat ca e asa departe, si prea aproape, totusi.
Aproape un sul de servetele mototolite aruncate pe jos... cine o sa le stranga? Tu o sa ma ajuti? Nu...
Sa opreasca cineva vocile din capul meu care rad si urla. Opriti-le, va rog!
Am nevoie de liniste, vreau sa ma calmez... vreau ca lacrimile sa se opreasca din a curge.
Vreau sa rad, sa zambesc.... vreau un motiv sa traiesc. Vreau sa fii aici. Vreau sa imi spui doar ca esti cu mine... vreau doar sa iti pese putin.
E atat de greu?
Doare, doare atat de mult.Si e groaznic, oribil...
Ma simt groaznic si oribil...
Noapte buna, suferinta!

Te voi iubi mereu

Deschide ochii încet. Din nou erau umezi. Acelaşi vis, aceeaşi poveste. Se uită la ceas. 2:30. Se ridică încet şi stă pe marginea patului. E atât de mult până dimineaţă. Se mai aşează încă o dată în pat, închide ochii şi încearcă să adoarmă. Fără reuşită, însă. Se ridică, merge până la bucătărie si îşi ia un pahar cu lapte, apoi se întoarce în cameră, aprinde lampa, şi se aşează la birou. Ia caietul cu sclipici, pixul şi începe să scrie.
"Duminică, 27 noiembrie 2011
Nu am putut să adorm din nou. Gândul îmi stă tot la el. Doamne, de ce se întâmplă tot timpul aşa. Şi chiar când credeam că totul o să fie bine. Aş vrea să pot dormi şi eu măcar într-o noapte fără să mă trezesc plângând şi cu gândul la el. Oare lui îi pasă? Oare el ştie tot ce simt eu? Nu are de unde...
Încerc să adorm, dar amintirea lui nu mă lasă. Am în minte chipul lui angelic. Faţa-i zâmbitoare. Mă simt bine, iar apoi dintr-o dată, cad din nou în aceeaşi prăpastie, gândindu-mă că el nu o să fie niciodată al meu, că eu nu o să fiu niciodată cea la care se gândeşte, că eu nu o să fiu niciodată persoana care îi vine în minte atunci când ascultă o melodie de dragoste, că eu nu o să fiu niciodată motivul pentru care se trezeşte dimineaţa. Şi totuşi, îl iubesc. Mai mult decât cineva ar putea iubi pe altcineva vreodată şi aş vrea ca el să fie acum aici, să îmi spună că totul va fi bine, că el e lângă mine, că nu o să mă lase niciodată singură. Dar nu, el e departe... prea departe, şi totuşi pare atât de aproape. Întind mâna, dar nu îl pot ajunge... amintirea lui e prea vie încă.
Oare se uită şi el acum pe geam cum ninge şi se gândeşte la mine, aşa cum fac eu ? Nu... probabil doarme visând-o pe ea... oare mă va visa vreodată şi pe mine? Niciodată, probabil... "
Deja e ora 3...
Rupe o foaie din caiet, mâzgâleşte ceva pe ea, o împatureşte frumos, iar apoi se ridică, se aşează în pat, desface hârtia, o pune pe noptieră, şi închide ochii...
"Te voi iubi mereu."  scria cu litere aruncate în grabă pe foaie.

My sun

"Ce frumoasa e", isi spuse pentru a mia oara baiatul blond cu ochii verzi, privind-o din nou tinand in mana vesnicul caiet violet cu o steluta verde in colt."Oare ce ascund acele coperti?"se intreba in taina.
Era atat de ciudat sa o vada din nou la ora 5 dimineata zburdand prin gradina, desculta, si cu corpul curatit de roua diminetii. Parea atat de pura. Ajunsese chiar sa isi puna alarma in fiecare dimineata la ora 5 pentru a o putea privi de la fereastra doar pe ea, singura... la scoala era cu totul diferita. Cu totul schimbata, insa acolo, in intimitatea oferita de trandafirii rosii care se intindeau pana la balconul camerei ei, era atat de frumoasa, de cuminte...
Cata dezamagire cand o vazu intrand inauntru. Dar nu pleca, ramase acolo asteptand. Umbra ei aparuse la geamul de la etajul 1 din dreapta. Se imbraca pentru scoala. Desi ii vedea doar umbra, se simtea stanjenit gandindu-se la goliciunea ei...
Era deja ora 6... incepu si el sa se pregateasca de scoala.
"Buna dimineata, Erik." ii spuse cu o voce ragusita. Biata... o fi racit de la statul cu picioarele goale in iarba scaldata de roua diminetii.

"Buna dimineata, Aalyah" ii raspunse sfios.
Autobusul sosise in sfarsit. Era din nou plin, dar parca ulimele locuri ramasesera libere special pentru ei. Nu vroia sa stea langa ea, se temea ca poate ii va descoperi taina, ca poate va trebui sa vorbeasca cu ea, dar se simtea obligat sa se aseze. Ce ar fi spus ea daca nu ar fi facut-o?
Ea privea pe geamul aburit...
"Cat de frumos e afara, nu-i asa?" il intreba.
Cat de ciudata intrebare, cand afara erau doar 2 grade Celsius, iar cerul era cenusiu.
"Da." ii raspunse, fara sa isi dea seama de adevarata inemnatate a raspunsului sau.
"Soarele parca straluceste pentru prima data." ii spuse ea din nou.
Nu reusea sa gaseasca un raspuns afirmatiei date de Aalyah. Soare? Nu se zarea nici macar o raza slaba de soare dincolo de norii cenusii...
Autobusul opri. Ajunsera in sfarsit la scoala. Ea se ridica, dar scapa fara sa vrea caietul violet, el se apleca sa il ia, dar langa caiet se afla un biletel pe care scria "Erik-soarele meu".

Reason to smile

Ahh, de cata vreme nu am mai scris.
Scoala, calculator stricat, teze si iar scoala. In sfarsit, I'm back.
A trecut ceva vreme de la ultimul post, deci mi-am mai pierdut si din indemanare...
Azi o sa incep printr-o intrebare pe care pe multi poate o sa va faca sa radeti.
Ti s-a intamplat vreodata sa te gandesti la o anumita persoana  si sa razi ca si un/o tampit/a fara sa iti dai seama de ce? Da... azi a fost una din zilele acelea la mine. Una din zilele in care m-am simtit absurd de fericita doar gandindu-ma la acel cineva al meu care ma face sa zambesc de ceva vreme incoace. Acel cineva care prin simplul fapt ca imi voorbeste, ma face sa ma simt importanta, prin simplul fapt ca ii pasa, ma face sa imi dau seama ca nu exist degeaba, prin simplul fapt ca are incredere in mine, ma face cea mai fericita din lume.

E motivul meu sa zambesc in fiecare zi, motivul pentru care rad, si motivul pentru care plang. E acea persoana cu care impart totul: fericire, tristete, deprimare... toate sentimentele posibile. Chiar si acum, cand scriu postul asta, ranjesc cu gura pana la urechi pentru ca scriu despre el. De ce scriu despre el? Pentru ca e important, si conteaza mult pentru mine. Deoarece ca sa nu il vad pe el suferind, as face orice.
De ce e asta primul post pe care l-am scris dupa atata vreme? Pentru ca e felul meu de a-i multumi pentru tot ce a facut si face pentru mine, pentru ca e printre putinii caruia chiar ii pasa, desi nu ma cunoaste si pentru ca ma face sa zambesc fara ca macar sa incerc.


P.S: I can't wait to see those brown eyes.

Când visele devin realitate.

Se aşează pe scaunul de lângă geam. Stă acum şi se gândeşte... cât de frumos a fost. Parcă trăia un vis. Păcat că visele se termină repede. Priveşte stelele, şi îşi aduce aminte că numai cu o seară înainte făcea acelaşi lucru... dar era cu el. O ţinea strâns în braţe, ca şi cum nu ar fi vrut să îi mai dea drumul. O lacrimă i se prelimba pe obraz. 
 
 Îşi aduce aminte cum o luase prima dată în braţe, şi o sărută pe umărul ei dezgolit scăldat de razele soarelui. Se simţea iubită, frumoasă, şi-ar fi dorit ca acele momente să dureze o eternitate... nu s-ar fi plictisit niciodată.
 
 Banca veche de lângă felinarul cel tăcut era acum un loc cu atâtea amintiri. O ultimă îmbrăţişare, şi totul se termină la fel de repede cum începu.
 
 Acum îi părea rău... că era atât de departe, dar totuşi aproape, că el nu mai era acolo să o strângă în braţe şi să îi spună că e frumoasă.
 
 Curioasă, îl întrebă de ce e frumoasă?
 
 El îi răspunse încet "Pentru că Dumnezeu nu face greşeli". Vorbele acestea veneau din gura băiatului la care avea să se gândească multă vreme de acum încolo. Poate îl va revedea, sau poate nu...
  Ştie doar că el va rămâne pentru totdeauna undeva acolo, în inima ei...
 
 Se întinde în pat. "Mulţumesc pentru tot", iar apoi închide ochii...

O iubire de o vară...

Ador vara.Zilele acelea interminabile,nopţile albe,râsetele,statul pe stradă până târziu,sentimentul acela că te îndrăgosteşti din nou pentru prima dată.Toate acestea fac din vară cea mai frumoasă perioadă a anului.
 La asta se gândea băiatul blond şi cu ochi albaştri,în timp ce o lacrimă îi atârna de colţul ochiului.Ştia că nu mai e mult şi toate acestea se vor sfârşi.Ea trebuia să plece din nou în ţara ei,Germania.Băiatul blond începe să îşi aducă aminte de prima dată când o văzuse.Avea părul blond şi creţ.Nişte bucle perfecte îi atârnau uşor pe umeri.Ochii verzi şi buzele roşii.Pielea ei albă ca zăpada îi dădea o inocenţă nepământeasca.Aflase că venise acolo doar la bunici în vacanţă.Mai ştia că o cheamă Johanna.Ce nume frumos.
 În următoarele zile începu să o urmărească.Trebuia neapărat să o cunoască.Observă că venea zilnic pe la ora 7 seara,şi se aşeza pe ultima bancă din parc. 
 După mai multe seri în care o urmărise cum se aşeza acaolo şi începea să citească,îşi făcu în sfârşit curaj şi se aşeză lângă ea.Johanna îl observă,dar nu spuse nimic.Continuă să citească din cartea cu coperţi violet.Nu părea deranjată în vreun fel de prezenţa tânărului.După mai mult momente de linişte,acesta îi întinse mâna tremurândă,şi rosti cu glas încet "Felix".Ea tăcu.După două minute lungi,îi întinse şi ea mâna spunându-i într-o engleză stâlcită "Johanna,nice to meet you.I don't speak English very well".Vai,dar cum de nu îşi dădu seama după nume că nu era din Anglia.
 Au urmat săptămâni în care cei doi se întâlneau în fiecare seară în parc.Într-una din seri,fata îi spuse "Eu o să plec când se termină vara". "Nu te gândi la asta acum",îi răspunse Felix. 
 Acum,aducându-şi aminte de acele cuvinte,şi-ar fi dorit să le fi dat mai mult importanţă atunci.Îi părea rău... 
 Îşi aduse aminte de primul "Te iubesc" pe care i-l spuse atât de stâlcit.Dar el adora imperfecţiunea ei.
 Dar totul avea să se termine. "Şi ce repede a trecut vara",se gândea. 
 Deschise geamul,şi o văzu urcând în maşină.Dincolo de geamul fumuriu,Felix putu observa ochii ei verzi privindu-l.Avea să fie ultima dată când o făceau.Şi oricât şi-ar fi dorit,nu a putut merge să îşi ia rămas bun de la ea.O lacrimă îi curge pe faţă. 
 Maşina porneşte.Trece o jumătate de oră,şi băiatul se gândeşte să o sune pentru a-şi cere scuze că nu şi-a luat rămas bun.În locul vocii ei suave,Felix aude vocea unui bărbat "Sunteţi rudă cu victima?".Felix încremeni. "Care victimă?".Vocea bărbatului îi răspunse "A avut loc un accident.O fata de aproximativ 16 ani a murit".
 Lacrimile încep să îi curgă şiroi pe faţă,şi-ar fi dorit să îşi fi luat măcar rămas bun.Prea târziu însă...
 Deschide geamul,şi înainte să sară,spune un ultim "Te iubesc".
 Totul a fost doar o iubire de o vară...

Welcome to reality

M-am încăpăţânat să cred că speranţa moare ultima. Şi mi-am dat seama că a fost cea mai mare greşeală pe care puteam să o fac. Mi-am dat seama că îmi făceam rău singură. Şi că sperăm în zadar la ceva ce ştiam de la bun început că nu o să se întâmple niciodată.
  Speranţa nu moare ultima. Speranţa moare atunci când îţi dai seama că lucrul pe care ţi-l doreşti cel mai tare, e irealizabil. Când îţi dai seama că oricât ţi-ai dori tu, şi ai spera, pur şi simplu nu se va inampla.
 Şi da, poate te doare, plângi, suferi... dar trebuie să îţi dai seama că toate astea nu vor ajuta cu nimic. Absolut nimic.
 M-am încăpăţânat să visez la ce ar putea să fie, m-am încăpăţânat să mă mint singură. Şi nu am făcut altceva decât să prelungesc agonia asta în care mă aflam. Şi încă mă aflu...
 Dar o persoană foarte dragă mie mi-a dat cel mai bun sfat pe care mi-l putea da cineva vreodată. M-a făcut să realizez că deşi doare, nu pot să sper ca visele mele să se împlinească. Trebuie să fiu realistă.
 Şi de acum înainte nu voi mai aştepta nimic. N-am să mai sper, n-am să mai visez, n-am să mai sufăr, şi n-am să mai plâng.
 Este singura cale să uit de tot ce mă doare atât de tare.
 E timpul să spun "Adio, iubire!"  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 "BUT YOU HAD TO GO YOUR WAY, AND THAT ROAD WAS NOT FOR ME..."

De ziua ta.

 

Sorina,
o să încep prin a-ţi spune la mulţi ani într-o zi atât de specială pentru tine.
Îmi pare rău că nu o să pot fi acolo, dar compensăm noi când începe şcoala ;;).
Ai 15 ani. 15, mă, 15.
8 ani din viaţă ţi i-ai pierdut cu mine. Pe restu' jucându-te cu lopăţica în nisip, cred.
Postarea asta e ca şi un fel de cadou anticipat înainte să înceapă şcoala. The true gift is coming:)).
Acum o să te poţi uita şi tu la filme din alea peste 15 ani. Eşti ca şi majoră :>.
Îţi doresc să ai o zi frumoasă, sanantate, şi să trăieşti mulţi mulţi ani de acum încolo.
Te iubesc.

LA MULŢI ANI!


                                                                                              Cu drag,

                                                                           Văcuţa Cici [aka Pepeniţă Lebenita]