Epilogul Crăciunului

Crăciunul.
Încă un lucru tăiat de pe lista ei cu "Momente în care zâmbesc". Mai era doar un singur moment care încă rezista. 30 decembrie. Ziua în care îi spusese prima dată că o iubeşte. Dar era mâine... şi el nu mai era. Nu mai era un moment fericit. 

"Ce trist e acum că a trecut Crăciunul..." se gândea ea, sprinjinindu-se cu spatele de uşă în timp ce aluneca încet în jos. Acum mâinile ei atingeau mocheta gri şi uzată. "Ce frig e aici. Ar trebui să mă ridic."
Făcu un mic efort să se ridice... "Mai stau puţin. E atât de liniştit."
Stătea şi privea încăperea de 7 pe 7 metri, care îi părea atât de uriaşă acum. Iar ea... era atât de mică şi neajutorată. Afară era o vreme atât de mohorâtă. Parcă toate vroiau să intre în antiteză cu ceea ce era anul trecut în această vreme. Anul trecut... "Oh, da..." zise ea încet, şi o lacrimă îi curgea din ochiul stâng.
"Dispari! " îi urlă ea în şoaptă... şi lacrima o luă la fugă în jos, pe obrazul ei. Acum nu mai era... era din nou doar ea.
Knock, knock.
"Haide să mănânci, Sore."
"Nu mi-e foame. Pleacă!" veni răspunsul.
Şi apoi se ghemui în faţa uşii şi privea pe geam.
"Cum plouă... anul trecut ningea. Ce întuneric e; anul trecut era plin de luminiţe. Ce singură sunt acum... anul trecut..." şi se opri. Îşi făcea mai mult rău.
"Sore, lasă-mă să intru. Ce e cu tine?" o întrebă mama ei de partea cealaltă a uşii vechi din lemn.
"Nu am nimic. Mi-e doar frig."
"Te doare ceva?"
" Da... mă doare foarte tare. Inima mă doare."

Scrisoare către liceeni

                                                      Câtă dreptate poate avea omul ăsta.

Today I don't feel like doing anything

Plâng, râd, zâmbesc, toate la un loc... şi nu e uşor.
Cred că am mai zis asta de câteva ori în posturile mele, dar ştii... chiar vreau să fiu şi eu fericită măcar o dată. Dar nu... cineva ţine neaparat ca eu să merg din rău în mai rău.
Aş vrea să zic că viaţa e frumoasă, plină de floricele, ponei şi unicorni, dar, din păcate realitatea e alta. Puţinul raţionament pe care îl am mă face să realizez că viaţa e infectă. Cel puţin a mea...
Şi da, m-am oprit. Trebuie să îmi scot SPACE-ul că a intrat înăuntru. Mda... nici tastatura nu mă mai ajută.
Am zis despre mine... acum el.
El... continuă să îmi trimită mesaje. Unul după altul. Viaţa e atât de ironică. Şi el... parcă vrea să îmi facă mai mult rău. Ca şi cum nu ar fi de ajuns că mă chinui în fiecare zi să îl uit...
M-am săturat de tot şi toate. Dar bine că vine vacanţa. O să dorm în majoritatea timpului, şi probabil îmi va fi mai bine...
Cine ştie.

Şi da, ştiu că azi v-am dezamăgit cu postul ăsta de rahat, dar asta simt... azi nu am chef de povestioare, nici de chestii artistice, nici de nimic.
Azi nu am imaginaţie!

Just a bad day

Şi da... azi eu una dintre "zilele acelea" . Una dintre zilele în care plouă şi în care trebuie să învăţ la biologie ca să nu rămân corigentă. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, profii se pare că au ţinut neaparat să avem ce face acasă aşa că am o grămaaaaadă de teme de făcut.
Şi azi dacă nu dau într-un fel sau altul afară tot, o să explodez, şi atunci când explodez e rău. Ştiţi voi...depresie, lacrimi diseperare... etc.
Şi aş vrea ca azi el să se simtă bine. Măcar el. Poate aşa m-ar putea face şi pe mine să mai zâmbesc, aşa cum face de obicei. Ar putea să îmi cânte şi să stăm să vorbim la telefon până noaptea târziu aşa cum am făcut-o de multe ori. Să îi pot spune că mă simt rău, să îi spun că nu vreau să îl văd aşa, că vreau să zâmbească. Zâmbetul lui e singurul lucru care mai îmi calmează depresia asta continuă. Vreau să nu mă pot trezi dimineaţa pentru că vorbisem cu el până târziu. Dar se pare că azi nu.
Şi totuşi vreau să redevină el motivul pentru care zâmbesc, pentru care mă trezesc dimineaţa şi pentru care adorm seara. Vreau să ştie că e important, că o zi fără el nu există, şi mai ales, vreau să ştie că eu, chiar dacă nu sunt acolo... voi fi tot timpul acolo. Vreau ca el să fie partea bună dintr-o zi proastă... dar nu.
Iar apoi... vine mâine. O altă zi... poate mai rea.

Miracle

Stă la geam şi priveşte cum micii pufi de nea acoperă totul. "Nimeni nu îi poate opri" gândi ea, ştergându-şi lacrima apărută în colţul ochiului drept. Apoi se aşeză pe divanul frumos aşezat în faţa geamului, chiar lângă şemineu. Lemnele mocneau, fiind singura sursă de lumină din casă, curentul fiind întrerupt din cauza vremii. Privea pe geam şi se minuna de măreţia fulgilor de nea. Îşi dorea să aibă măcar unul, să-l simtă. Se ridică şi deschise geamul. De afară veni un crivăţ necruţător şi rece. Întinse mâinile afară, şi aşteptă câteva secunde. În doar câteva momente, braţele îi erau albe si reci. Le băgă înapoi înăuntru, şi de frică să nu rănească nici măcar unul din micii fulguleţi care îşi făcuseră loc pe mâinile sale, lăsă geamul deschis. Se aşeză din nou pe divan şi stătea privindu-şi mâinile cum nu o mai făcuse până atunci. Mâinile ei începeau să fie ude, şi fără să apuce să îşi dea seama, fulgii deja se topiseră. Doar spiritul unui mic fulguleţ parcă se chinuia să rămână. Era o mică picătură de apă rămasă încă pe degetul ei. O  privea intens, când faţa e se oglindi în mica picătură de apă. Apoi la scurt timp, apăru şi el lângă ea... erau amândoi fericiţi fugind prin zăpadă. El o prinse de mână şi îi înghesui un bileţel micuţ în palmă, apoi dispăru. Un zgomot se aude... era uşa camerei ei. Ea zăcea pe divanul din faţa ferestrei larg deschise aproape îngheţată.
 - Draga mea, trezeşte-te! urlă disperată mama ei.
 - Stai liniştită... mă odihneam doar.
 - Ce e pe jos? Ţi-am mai spus să arunci mizeriile la coş.
 - Lasă, îl iau eu. Era un bileţel mic şi şifonat. Îl deschise grijulie.

     " Un simplu fulg de nea nu poate şti ce simţi, dar eu da... şi voi fi tot timpul acolo, nu contează sub ce formă. "  
-Mamă, mi-e frig. zise ea încet aşezându-se în pat şi închizând ochii.

Back to December

(For no reason, today my post it's going to be in English. Hope you'll still read it. )

 And we're back to December... old memories, other snowflakes falling in front of my eyes... but last year... last year it was different. Last year was my best December. You made me smile, you made me belive I can be whoever I want. And then... when January came, you just left. With no reason, and without saying goodbye.
 Today I'm back to December, and I can honestly say it's the worse day of the year for me...
 I wish I could go back to the last year's December. But I can't. The time's not waiting for me... it's going on and on. The time has no memories, like I do... the time doesn't cry for every single time someone doesn't care about it, like me. I guess I'm the silly one. The time has no fault. It just exists. And it passes fast just to help us forget faster.

 But what if I just can't forget? I keep remembering all those crazy times you made me laugh... all those wonderful times we look straight into each others eyes. I wish I could go back to those times...
 I wish I could go back to the time when I haven't even met you.
 But then I smile... I smile because I know it's a new December... maybe this year it will be different. Or maybe not. All I know, is I'm going to remember the last December all my life...
  And then January comes... maybe a new beggining... or maybe not.