marți, 3 ianuarie 2012

Poveste de iarnă



Zâmbește. În sfârșit un surâs îi apăru pe față. Stătea la geam și privea micii fulguşori cum își făceau jocul.
 "Mi-aș dori să fiu unul dintre ei. Să pot să zbor, să fiu ușoară... pură." își spuse ea în gând în timp ce iubitul ei intră în cameră.
   -Draga mea, am instalat bradul. Mai trebuie doar să vii să îl decorezi...
   -Vin imediat, dragule. Vreau doar să îi mai privesc încă puțin.
   -Să îi privești? Pe cine să privești?
   -Pe ei. Uite, sunt așa frumoși, nu-i așa?
 Bărbatul se apropie mai tare de geam.
   -Da, sunt frumoși. Dar îi vezi în fiecare an. Nu înțeleg ce ți se pare atât de interesant la ei.
   -Nu înțelegi...
   -Mai bine haide să împodobim bradul, e târziu. Mâine vei avea timp să îi privești toată ziua.
   -Vin imediat.
 Bărbatul iese din cameră, iar tânăra femeie trage scaunul de la biroul din stejar, așezându-l în fața ferestrei.
 "Of, Doamne. V-aș putea privi pentru totdeauna. Sunteți atât de frumoși și tineri. Nu ați îmbătrânit deloc de când eram eu mică." le spuse ea în șoaptă, fiindu-i frică să nu o audă cineva, să nu îi descopere cineva secretul.
 Stătea acum nerăbdătoare, privind geamul înghețat de gerul de afară. Șterse o parte cu mâna, ca să poată să îi privească în continuare. Ce drăguț! Doi copii se chinuiau să pună capul omului de zăpadă peste ceilalți doi bulgări mari. Era uimită de bucuria de pe chipurile lor când în sfârșit reușiră să îl așeze la locul lui. Dintr-o data dispărură.
 "Unde ați plecat? Veniți înapoi!"
 Nu dură mult și cei doi apărură iar. Aveau o mătură, 2 castane, câteva pietricele, și un băț mai lung. Încetul cu încetul, fața omului de zăpadă începea să se contureze. Dar parcă era trist...
 "Faceți-l să zâmbească!" zise ea încet.
 Și ca și cum ar fi auzit-o, unul dintre copii a mutat o pietricică nelalocul ei și acum omul de zăpadă era fericit...Apoi, parcă ca și printr-o minune, omul de zăpadă începu să îi vorbească.
  -Vreau să îți spun un secret neștiut de nimeni.
  -Draga mea, ai spus că vii imediat.
  -Dar stai, doar o clipă.
 Privi din nou pe geam, dar omul de zăpadă stătea nemișcat.
  -Vroia să îmi spună ceva. De ce l-ai oprit?
  -Cine să îți spună?
  -El! arătând cu degetul spre omul de zăpadă de afară.
  -Prostii, scumpo. Vino!

5 comentarii: