luni, 22 august 2011

Când visele devin realitate.

Se aşează pe scaunul de lângă geam. Stă acum şi se gândeşte... cât de frumos a fost. Parcă trăia un vis. Păcat că visele se termină repede. Priveşte stelele, şi îşi aduce aminte că numai cu o seară înainte făcea acelaşi lucru... dar era cu el. O ţinea strâns în braţe, ca şi cum nu ar fi vrut să îi mai dea drumul. O lacrimă i se prelimba pe obraz. 
 
 Îşi aduce aminte cum o luase prima dată în braţe, şi o sărută pe umărul ei dezgolit scăldat de razele soarelui. Se simţea iubită, frumoasă, şi-ar fi dorit ca acele momente să dureze o eternitate... nu s-ar fi plictisit niciodată.
 
 Banca veche de lângă felinarul cel tăcut era acum un loc cu atâtea amintiri. O ultimă îmbrăţişare, şi totul se termină la fel de repede cum începu.
 
 Acum îi părea rău... că era atât de departe, dar totuşi aproape, că el nu mai era acolo să o strângă în braţe şi să îi spună că e frumoasă.
 
 Curioasă, îl întrebă de ce e frumoasă?
 
 El îi răspunse încet "Pentru că Dumnezeu nu face greşeli". Vorbele acestea veneau din gura băiatului la care avea să se gândească multă vreme de acum încolo. Poate îl va revedea, sau poate nu...
  Ştie doar că el va rămâne pentru totdeauna undeva acolo, în inima ei...
 
 Se întinde în pat. "Mulţumesc pentru tot", iar apoi închide ochii...

Un comentariu: