Vise spulberate.

 Nu găsesc cuvinte care să îmi descrie în momentul ăsta starea pe care o am. Mă simt mizerabilă, infectă... mă simt ca şi cum aş fi ultimul om de pe planetă. Aş vrea să nu fi trăit ziua asta. 
 Sunt dezamăgită, dar în acelaşi timp parcă mă aşteptam la aşa ceva. 
 Ştiam că va veni şi ziua asta. Chiar dacă nu eu, cineva din subconştientul meu ştia că ziua asta va veni. Deşi speram că va întârzia să apară. Dar nu... a venit ca un fulger. Dintr-o dată. Fără să încerce să mă pregătească puţin de ceea ce avea să se întâmple. Să mă aline puţin... 
 Şi în câteva minute, toate speranţele şi iluziile construite în câteva luni, s-au dus pur şi simplu pe apa sâmbetei. Nici măcar nu şi-au luat la revedere... câtă impoliteţe. 
 Dar oare de ce încerc să maschez ceea ce simt? E foarte clar că am o stare din aia că aş putea plânge toată ziua fără să mă opresc. 
 E foarte clar că totul e schimbat. Totul. Tu, eu... noi. 
 Şi tot ce voiam era să am şi eu un motiv să zâmbesc... doar atât. 
 Aş vrea să te urăsc în momentul ăsta... după câte ai făcut, altcineva în locul meu ar fi uitat şi că exişti. Dar eu nu pot... încă mă gândesc la acele vise pe care le aveam. Speram să devină într-o zi realitate. Dar se pare că nu a fost să fie... nici de data asta. 
 Şi m-am săturat de tot... de lacrimi, tristeţe, suferinţă, întuneric... de tot. Aş vrea să le pot şterge cu buretele... la fel cum aş vrea să pot şterge amintirea ta. Sau măcar să şterg momentul în care te-am cunoscut. Viaţa mea ar fi fost mult mai frumoasă acum. 
 Nu m-aş mai simţi atât de... cum să spun... dată la o parte. Da, asta e expresia. Mă simt dată la o parte. Din calea ta, din mintea ta, planurile tale... mă simt dată la o parte de tine. 
 Şi totuşi sper... sper că mâine va fi o zi mai bună. Aştept să treacă azi. 
 Poate mâine o să fiu mai bine... poate.