Suferinţa...

 "Iubesc şi sunt iubită". 
 Aud peste tot cuvintele astea.Şi de la o vreme au început să mă scoată din sărite.De ce nu pot spune şi eu acelaşi lucru?De ce nu pot să sper şi eu măcar o dată,fără ca apoi toate speranţele să îmi fie spulberate.M-am săturat. 
 Poate tu,cel care citeşti ştii sentimentul ăla groaznic să iubeşti,şi persoana respectivă să îţi fie unul dintre cei mai buni prieteni.Eşti între ciocan şi nicovală. 
 Şi până la urmă nu ai ce să faci.Te resemnezi,taci,şi suferi în întuneric.Aştepţi să apară acea persoană care să deschidă lumina...dar ea nu mai apare. 
 Şi plângi...lacrimile curg şiroi fără să se oprească.Dar încă îl iubeşti.Şi dacă ăsta este preţul iubirii,să plângi şi să suferi,pentru el,accepţi orice. 
 Şi chiar şi atunci când îl vezi cu altcineva,zâmbeşti,pentru că te gândeşti că acea persoană îl face fericit.Zâmbetul lui îţi calmează pentru câteva clipe,furtuna din inima ta.Şi apoi,când spune "Ceau",în sfârşit parcă a ieşit soarele... 
 Dar vine seara,iar întuneric.Iar el?El nu e să deschidă lumina.Te temi,şi singura care îţi ţine companie este suferinţa... 
 De ce?!