Poate şi din cauza lipsei de inspiraţie,dar am zis că am să încerc să mă concentrez puţin pe examenele care urmează.
Şi ghici...nu pot.Ieri am avut o durere de cap neomenească,parcă...şi de dimineaţă când m-am trezit,aceeaşi durere de cap insuportabilă.
Şi cum spuneam...să mă concetrez pe examene...cam greu,nu crezi?Nu te-ai săturat să fii tot timpul în mintea mea?
Nu ştiu ce rost are să iubeşti ,dacă nu îţi poţi arăta iubirea.Ce rost are să speri,dacă ştii că niciodată nu va fi nimic?Ce rost are să visezi,şi apoi să îţi dai seama că trăieşti realitatea,şi nu un vis.O realitate crudă şi necruţătoare,care îţi tăie orice chef de a spera?
Dar totuşi,mă simt atât de bine când mă gândesc la ce ar putea fi,când mă gândesc că totuşi sunt şi eu iubită,când mă gândesc că dincolo de lumea asta,ar putea exista o lume mai bună...doar pentru noi.
Şi iar...realitatea asta nenorocită mă trezeşte strigându-mi cât poate de tare: "Trezeşte-teee!E doar un vis!Cum crezi că poate exista aşa ceva?".
Şi eu zic:"Mai lasă-mă 5 minute".
Încă 5 minute de agonie...în care îmi hrănesc setea de dragoste tot cu acele speranţe deşarte,acele dorinţe care nu se vor împlini niciodată...
Se pare că sunt pierdută în lumea asta ,în care să visezi e un delict pedepsit prin suferinţă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu